• Blog,  Psihologie

    Zidul necesar

    Gândindu-mă la “graniţe personale” îmi vine în minte imaginea unui zid, diferit în aspect pentru fiecare, în care există una sau mai multe porţi pe care ceilalţi pot intra. “A avea un zid în jurul tău” ne duce cu gândul la o persoană care se izolează, care nu îi lasă pe ceilalţi aproape de ea, dar putem cădea şi în cealaltă extremă prin a nu avea ziduri deloc, a da liber din energia noastră celorlalţi fără să ne dăm seama când asta ne dăunează.

    La fostul meu loc de muncă, încercăm să fiu totul pentru toţi copiii cu care lucram, să fiu în fiecare moment acolo pentru ei. Mi-am dat seama că asta mă epuiza. Încercam să ofer fără niciun filtru. Învăţ acum că e normal să nu preiau mereu emoţiile celor mici, să îi las să plângă uneori dacă vor să se descarce, să nu fug instant spre ei ca să le îndeplinesc orice cerere. Prin a stabili limite personale, cred că îi ajutăm şi pe ceilalţi să înveţe să-şi tolereze frustrarea şi să respecte umanitatea fiecăruia, în toate nuanţele şi formele ei.

    Neavând zidurile construite prea bine, m-am apropiat de multe ori de oameni cu acelaşi tip de limite defectuoase cu care am făcut schimb de bagaje: ei mi-au aruncat peste gard bagajul lor emoţional, iar eu l-am aruncat pe al meu, din dorinţa de a primi validare, înţelegere. Încă încerc să îmi dau seama cum să pun limite când nu îmi doresc ca cineva să mi “se plângă”, pentru că ştiu că “a se plânge” înseamnă de fapt a vrea să-ţi împărtăşeşti durerea în speranţa că asta te va vindeca… iar ăsta e un proces valid. În acelaşi timp, fiecare are dreptul să decidă când e disponibil să asculte şi când nu.

    Atunci când nu mi-am pus graniţe personale la timp, m-am lăsat folosită (a fost alegerea mea, conştientă sau nu), iar zidurile au ţâşnit din pământ cu o forţă pe care nu aş fi putut să o mobilizez conştient şi s-au manifestat sub forma furiei, a blamării, a repulsiei care m-au rănit şi pe mine, şi pe celălalt.

    În alte situaţii, când am reuşit să pun limite la timp, am simţit vinovăţie- lucru normal după ani în care şablonul mi-a fost, inconştient, “celălalt e pe primul loc”. De multe ori nici reacţia celorlalţi nu e tocmai frumoasă când punem o limită, mai ales dacă nu sunt obişnuiţi cu asta, dar e la fel de normală (furie, învinovăţire, tristeţe, testarea limitei pentru a vedea dacă e pe bune). E o situaţie în care, pentru o vreme, nimeni nu e foarte fericit, dar pe termen lung scopul e o relaţie mai sănătoasă, mai autentică.

    Limitele personale pot fi de mai multe feluri: limite fizice (nu vreau să fiu atins, îmbrăţişat acum), limite materiale (acest obiect e al meu, îl poţi folosi doar sub x circumstanţe), limite de timp/de energie (te rog să mă anunţi dacă întârzii), limite mentale (înţeleg că ai altă părere, dar te rog să nu mi-o impui), limite emoţionale (nu sunt dispus să vorbesc despre asta, nu sunt dispus să te ascult acum).

    Ne completăm cu toţii unul pe altul într-un dans care ne repetă trecutul; cineva cu limite defectuoase probabil că a fost învăţat sau a preluat inconştient de la părinţi sau din neam ideea că trebuie să oferi, să îi ajuţi mereu pe ceilalţi, să te pui pe tine pe locul doi. Nu s-a dezvoltat un simţ sănătos al sinelui, ideea de “eu” a devenit legată foarte tare de “ceilalţi”. În schimb, persoanele care sunt obişnuite să încalce limitele celorlalţi probabil că nu au avut destule reguli impuse de părinţi; poate că părinţii i-au lăsat, ca şi copii, să le încalce limitele personale din dorinţa de a le oferi totul, iar ei au învăţat că ceilalţi vor fi mereu disponibili pentru ei, mereu deschişi. Pare că, de multe ori, cele două tendinţe- a-ţi lăsa limitele încălcate şi a le încălca pe ale celorlalti- se suprapun. O persoană rănită răneşte la rândul ei, un agresor e şi el în suferinţă.

    Eu acum fac cunoştinţă mai bine cu spaţiul din interiorul zidurilor mele, cu ce poate şi ce vrea el să ducă, după ani în care a preluat mai tot ce i s-a oferit. Porţile acelea din zidul nostru sunt acolo ca să le deschidem şi să le închidem conştient, pentru a lăsa înăuntru atât cât ştim că suntem dispuşi să primim aici şi acum. Poate că familiarizarea cu spaţiul acela interior, cu emoţiile, gândurile, valorile care îl locuiesc, e cel mai important – şi cel mai laborios- pas atunci când stabilim ce vrem să lăsăm dincolo de zid şi ce nu.

    [Imagine: Helena Almeida, Study for inner improvement]

     

  • Psihologie

    “A da sfaturi cuiva în dificultate e ca şi cum te-ai căca în sufletul lui”

    – o voce înţeleaptă, 2019

    Nu cred că e un scenariu necunoscut: mie, cel puţin, când îmi spune cineva o problemă cu care se confruntă, mi se declanşează imediat instinctul de a da sfaturi, de a ajuta.

    Problema e că “vreau să ajut” ţine de mine, de propriul meu complex de salvator şi nu de omul din faţa mea, care s-ar putea să aibă nevoie de un sfat, dar la fel de bine s-ar putea să aibă nevoie de ascultare sau de tăcere. Am fost învăţaţi (şi mai ales învăţate) să punem nevoile altora pe primul loc, iar asta duce de multe ori la un fel de cerc vicios în care încercăm să ne asumăm responsabilitatea pentru celălalt înainte să ne-o asumăm pentru noi inșine- apoi ne mirăm că nu funcţionează.

    Cred că povestea începe din copilărie, când, în loc să fie ascultaţi, copiii sunt adeseori sfătuiţi despre ce “trebuie” şi ce “nu au voie” să facă. Mai multe lucruri se întâmplă când folosim, ca părinţi, ca prieteni, ca parteneri sintagme de genul “Trebuie să…”, “Nu face x”, “Fă y lucru”:

    1- Presupunem că noi ştim mai bine ce se întâmplă în lumea interioară a celuilalt decât ştie el însuşi, ceea ce e fals.

    În cazul copiilor, dacă un părinte le spune ce “e bine” să facă, să creadă, să gândească, aceştia ajung să nu aibă încredere în propriile lor semnale interioare. Părintele e sursa siguranţei, a vieţii pentru cei mici; în ochii lor, el are adevărul suprem, egal cu supravieţuirea. Dacă părintele începe să vorbească despre cum ar trebui să se simtă copilul într-o situaţie (“Nu-ţi fie frică”), cum să gândească (“Gândeşte-te la lucruri frumoase, lasă prostiile”) sau ce să facă (“Ar trebui să mergi la x sau y şcoală”), atunci copilul îşi sufocă instinctiv vocea interioară care îi dă informaţii corecte, reale despre el însuşi: poate e speriat, poate e trist, poate vrea să devină antrenor de delfini, cine ştie. Doar el stie- şi are nevoie de ascultare, de ocazia de a spune ce are pe suflet fără să simtă ca vreo parte din el e de neacceptat.

    2- Cel sfătuit simte ruşine sau vinovăţie atunci când apare în el ceva care nu se conformează sfatului sau acelui “trebuie”.

    Dacă ni s-a spus de mici cum e normal să fim, iar noi am internalizat acele idei, ne vom simţi ruşinaţi de noi înşine când vom “ieşi din tipar”, vinovaţi că am făcut ceva nepotrivit, şi vom ascunde sub preş ceea ce ni se pare a fi cărbune, mizerie în noi- tocmai acele lucruri care ne fac, de fapt, cine suntem, moment cu moment. Asta duce la mai puţină autenticitate, mai puţină bucurie şi satisfacţie cu viaţa, mai puţină deplinătate.

    3- Comunicarea rămâne blocată (până când cineva face un pas diferit)

    Dacă îi dăm cuiva un sfat pe care nu ni l-a cerut, îi oferim de obicei două opţiuni de reacţie: fie a se conforma/a deveni submisiv, fie a se revolta/a face pe dos. De cele mai multe ori sunt oscilaţii între aceste două poziţii, dar ele au în comun un lucru: nici una nu permite o comunicare reală, autentică. Pentru a ne deschide în faţa cuiva avem nevoie să ne simţim în siguranţă. Instrucţiunile şi limitele, dacă nu sunt însoţite de ascultare şi de înţelegere, sunt ca un zid de piatră trântit între cele două persoane care ar vrea, probabil, să comunice mai autentic.

    4- Părţi din noi rămân ascunse, învelite comfortabil de critică şi de cerinţele pe care le proiectăm spre exterior. Rămâne un gol în cunoaşterea de sine pe care nu îl poate acoperi nimic altceva.

    Mi-am amintit de curând cum mi-am petrecut toţi anii de licenţă criticând, în sinea mea şi cu prietenii, abordarea strictă, pozitivistă, limitată a facultăţii. Am adunat multă frustrare fiind într-un loc care nu mi se potrivea…până mi-am dat seama că îmi venea, de fapt, ca o mănuşă. Şi eu sunt strictă cu mine însămi, şi eu îmi ignor adeseori emoţiile şi sufletul, închipuindu-mi că sunt un fel de robot care trebuie doar programat, nu şi iubit. Îmi alesesem locul perfect.

    Doar că, mulţi ani, nu mi-am dat seama de asta, n-am avut acces la informaţia aceasta atât de importantă despre mine pentru că am fost prea ocupată să învinovăţesc şi să critic ceva din exteriorul meu. E tare şmecher sufletul ăsta, cum îşi aruncă în exterior umbrele şi i se pare că e ceva în neregulă cu lumea, când de fapt îşi vede doar părţi din propriul sine în exil, prea sensibile, prea răni deschise ca să fie privite direct.

    Când dăm sfaturi altora, când le dăm instrucţiuni, când le interpretăm experienţa fără să ni se ceară acest lucru, proiectăm asupra lor ceea ce am vrea, poate, să ne spunem nouă înşine.

    Dacă până la sfârşitul vieţii o să scap de “trebuie”, de “nu e bine să…”, de ruşine şi de vinovăţie – şi de a le arunca asupra altora, dându-le sfaturi, încercând să-i salvez fără drept de apel- o să consider că am făcut un pas mare pentru sufletul meu. În acelaşi timp învăţ să spun “nu” atunci când primesc un sfat nedorit, chiar dacă celălalt nu e tocmai încântat de reacţia mea. Sper că tu, cel care citeşti asta, te joci deja/ din ce în ce mai flexibil şi mai permisiv printre regulile din tine <3

    Cu drag,
    Sorana