• Blog

    Cum e să fii introvert la Ecstatic Dance

           

    Prima oară: după un somn de după-amiază care m-a lăsat cu un picior prin vise, mă târăsc până la Hermitage. Zic “mă târăsc” pentru că mi-e corpul greu, mă mişc cu încetinitorul, iar când ajung acolo mi se pare că sunt prea mulţi oameni, prea mulţi stimuli. Îmi vine să fug. Am nişte zile de om furios care n-are chef să vadă pe nimeni şi care e enervat de toată chestia asta cu spiritualitatea şi cu iubirea. Din fericire, nu se poate plăti cu cardul, aşa că plec în căutarea unui bancomat pe care îl găsesc muuuuult prea departe ca să-mi permită să mă şi întorc la eveniment la timp. Mă duc acasă.

    Pendulez între a mă simţi vinovată că nu m-am ţinut de plan (reacţia obişnuită) şi a accepta că am nişte zile în care sunt mai slăbită şi în care am nevoie să fiu singură. Până la urmă accept ce îmi transmite corpul (învăţ din ce în ce mai mult să îl respect), las vinovăţia deoparte.

    Cum eram foarte curioasă legat de ceremonia cu cacao, caut pe net şi găsesc că pot să-mi fac propriul ritual. Nu am cacao pentru ceremonii, dar am nişte nibs pe care le fierb în ceai de mentă şi apoi le mixez până când iese o pastă groasă, amară, cu care umplu o cană întreagă. În timp ce prepar băutura, pe fundal bat tobe şamanice, iar în mijlocul camerei aprind un cerc de lumânări. Băutura din cacao îmi încălzeşte tot corpul şi parcă mi se cuibăreşte în piept, încălzindu-l. E prima dată când îndrăznesc să încep singură un ritual, când am încredere că sunt destul de puternică să creez un spaţiu sacru. De obicei mă bazez pe alţi oameni, pe energia unui grup şi a unui îndrumător, însă acum îmi sunt eu singură îndrumătoare şi creatoare şi nu mă mai sfiesc să cânt, să dansez, să mă ating, să respir intens tot aerul pe care îl pot lua în plămâni, să plâng, să fiu cu mine şi pentru mine şi în acelaşi timp dincolo de toate lucrurile care ard şi de care mă eliberez.


    A doua oară: stau puţin pe gânduri, însă în ziua evenimentului am un mare chef să fiu printre oameni, să îi privesc în ochi, să îi ating, să simt spaţiul acela deschis şi plin de iubire care se creează oriunde se adună un grup cu intenţii înalte.

    Ne aşezăm într-un cerc imens, cât toată sala, şi ne conectăm fiecare cu băutura noastră din cacao- simţindu-i mirosul, temperatura şi, în final, gustul. E mai puţină şi mult mai puţin amară decât cea pe care mi-o făcusem eu acasă. Ritualul e mai scurt şi mai puţin intens- suntem mulţi. Însă atunci când începem să ne mişcăm prin sală, atingându-ne ca din greşeală, “mulţi” devine un atu. La început mergem în ritmul propriu, apoi DJ-ul ne îndrumă să grăbim pasul, să ne strecurăm unii printre ceilalţi, să fim jucăuşi, să batem din palme. Încă nu se aude nicio muzică în sală. Palmele noastre încropesc un ritm pe care DJ-ul îl modulează stând în centrul grupului şi mişcându-şi mâinile ca un dirijor. Sus, jos. Mai tare, mai încet. Stop!

    Urmează să ne încălzim găsind câte un partener temporar cu care să împărtăşim câteva mişcări. Nu mă simt aiurea, cum mă simt de obicei în momentele în care sunt printre străini. Nu simt că suntem străini în sala asta, ci doar oameni uniţi de acceasi intenţie care se bucură împreună. Îmi place atunci când, dansând, ne oglindim mişcările. Totul curge natural, e simplu, armonios. Mi-e mai greu atunci când celălalt face mişcări pe care nu trebuie să le oglindesc, ci să le completez. Îmi vine să fac cu totul altceva ca să scap de sentimentul ăsta de discomfort şi de teamă că nu o să pot fac faţă. Altă probă imaginară la care mă supun. Însă discomfortul dispare atunci când las deoparte gândurile şi mă mişc intuitiv, automat, şi chiar dacă nu mă sincronizez cu celălalt în mod perfect, creez mişcarea pe care o pot crea aici şi acum.

    Când începe dansul propriu-zis, rămân singură; privesc podeaua, îmi privesc corpul, iau fiecare mişcare ca pe o mică ofrandă pe care i-o aduc Universului- sau mie însămi. Timpul curge mai încet, dansul se simte ca o explorare a ceva sacru care a fost şi va fi mereu aici. E armonie până când nu mai e; se creează un alt fel de atmosferă, oamenii încep să roiască prin jur în timp ce muzica devine din ce în ce mai animată. La un moment dat scap de orice restricţii şi mă mişc cum îmi vine, sar, dau din cap, din piept, din fund, din ce am.  Mă dezlănţui până când simt că s-a consumat şi asta şi, după o mică pauză, revin în dans cu un fel nou de linişte în corp.

    Abia acum parcă lipseşte ceva. Continui să mă mişc. Mi-ar plăcea să dansez cu cineva, însă nu îndrăznesc să fac primul pas, evit priviri, îmi văd de treabă. Uneori propriul proces e o scuză foarte bună pentru a sta departe de alţii. Din fericire- iarăşi acel “din fericire” al întâmplărilor potrivite- cineva mă simte şi se apropie de mine; accept în mod natural, fără rezistenţă sau teamă. Ne atingem palmele uşor şi ne mişcăm braţele în sincron, păstrând palmele ca singurul punct de contact. Dansăm aşa 30-40 de minute, fără să întrerupem circuitul de energie în timp ce braţele şi corpurile ni se unduiesc, se îndoaie, stau pe loc, se mişcă la stânga şi la dreapta până când camera se învârte şi revine la loc cu aceeaşi viteză ameţitoare. Ne ţinem ochii închişi, ghidându-ne doar după semnalele corpului. Mă dor braţele. Nu contează. Ies să beau apă şi simt că aş putea să intru în vorbă cu oricine, chiar dacă nu i-am văzut în viaţa mea. Fac small talk, nu mă închid ca de obicei. Simt că dacă nu intru în vorbă, şi asta e perfect în regulă. Tac.

    Când mă întorc în sală, atmosfera deja e diferită, mai moale, ne îndreptăm spre un final blând. Mă mişc încet, puţin stângaci, mă bucur de corpul meu rămas iar singur. Mă bucur de contrastul între apropiere şi îndepărtare, cât de bine se simte atunci când sunt echilibrate, atunci când nici una, nici alta nu sunt în exces. Când DJ-ul se aşează în mijlocul nostru şi începe să cânte absolut angelic din voce şi din chitară, îmi vine să-l îmbrăţişez.

    Mă simt conectată, vie, racordată la tot ce e bun şi pur şi frumos, în universul ăsta în care a privi oamenii în ochi, a le onora prezenţa, a-i atinge şi a-i îmbrăţişa e ceva la fel de natural ca şi respiraţia. După aceea, discuţii mici; mă bucur şi de ele, însă plec cu liniştea şi cu inima plină.

    Poza e de aici.