• Poezie

    Am luat replici de copii şi le-am lipit într-un poem

    aka Nu regret că am lucrat 9 luni într-o grădiniţă

    Eşti un chilot!
    Eşti o broască omorâtă.
    Urâţilor,
    dăm cu tunurile să cadă fetele.

    Mi-am cumpărat şosete groase ca lupii
    şi pastă cu Batman-
    are aromă de coarne.

    Am nevoie de mine.

    Mă duc la piscină cu avionul.
    Mă duc în burtă la mami-
    Eram la doamne doamne când nimeni nu era în burtica nimănui,
    Doar lapte cu fluturi,
    peşte din flori,
    miere de zmeură.

  • Blog

    Cum e să fii introvert la Ecstatic Dance

           

    Prima oară: după un somn de după-amiază care m-a lăsat cu un picior prin vise, mă târăsc până la Hermitage. Zic “mă târăsc” pentru că mi-e corpul greu, mă mişc cu încetinitorul, iar când ajung acolo mi se pare că sunt prea mulţi oameni, prea mulţi stimuli. Îmi vine să fug. Am nişte zile de om furios care n-are chef să vadă pe nimeni şi care e enervat de toată chestia asta cu spiritualitatea şi cu iubirea. Din fericire, nu se poate plăti cu cardul, aşa că plec în căutarea unui bancomat pe care îl găsesc muuuuult prea departe ca să-mi permită să mă şi întorc la eveniment la timp. Mă duc acasă.

    Pendulez între a mă simţi vinovată că nu m-am ţinut de plan (reacţia obişnuită) şi a accepta că am nişte zile în care sunt mai slăbită şi în care am nevoie să fiu singură. Până la urmă accept ce îmi transmite corpul (învăţ din ce în ce mai mult să îl respect), las vinovăţia deoparte.

    Cum eram foarte curioasă legat de ceremonia cu cacao, caut pe net şi găsesc că pot să-mi fac propriul ritual. Nu am cacao pentru ceremonii, dar am nişte nibs pe care le fierb în ceai de mentă şi apoi le mixez până când iese o pastă groasă, amară, cu care umplu o cană întreagă. În timp ce prepar băutura, pe fundal bat tobe şamanice, iar în mijlocul camerei aprind un cerc de lumânări. Băutura din cacao îmi încălzeşte tot corpul şi parcă mi se cuibăreşte în piept, încălzindu-l. E prima dată când îndrăznesc să încep singură un ritual, când am încredere că sunt destul de puternică să creez un spaţiu sacru. De obicei mă bazez pe alţi oameni, pe energia unui grup şi a unui îndrumător, însă acum îmi sunt eu singură îndrumătoare şi creatoare şi nu mă mai sfiesc să cânt, să dansez, să mă ating, să respir intens tot aerul pe care îl pot lua în plămâni, să plâng, să fiu cu mine şi pentru mine şi în acelaşi timp dincolo de toate lucrurile care ard şi de care mă eliberez.


    A doua oară: stau puţin pe gânduri, însă în ziua evenimentului am un mare chef să fiu printre oameni, să îi privesc în ochi, să îi ating, să simt spaţiul acela deschis şi plin de iubire care se creează oriunde se adună un grup cu intenţii înalte.

    Ne aşezăm într-un cerc imens, cât toată sala, şi ne conectăm fiecare cu băutura noastră din cacao- simţindu-i mirosul, temperatura şi, în final, gustul. E mai puţină şi mult mai puţin amară decât cea pe care mi-o făcusem eu acasă. Ritualul e mai scurt şi mai puţin intens- suntem mulţi. Însă atunci când începem să ne mişcăm prin sală, atingându-ne ca din greşeală, “mulţi” devine un atu. La început mergem în ritmul propriu, apoi DJ-ul ne îndrumă să grăbim pasul, să ne strecurăm unii printre ceilalţi, să fim jucăuşi, să batem din palme. Încă nu se aude nicio muzică în sală. Palmele noastre încropesc un ritm pe care DJ-ul îl modulează stând în centrul grupului şi mişcându-şi mâinile ca un dirijor. Sus, jos. Mai tare, mai încet. Stop!

    Urmează să ne încălzim găsind câte un partener temporar cu care să împărtăşim câteva mişcări. Nu mă simt aiurea, cum mă simt de obicei în momentele în care sunt printre străini. Nu simt că suntem străini în sala asta, ci doar oameni uniţi de acceasi intenţie care se bucură împreună. Îmi place atunci când, dansând, ne oglindim mişcările. Totul curge natural, e simplu, armonios. Mi-e mai greu atunci când celălalt face mişcări pe care nu trebuie să le oglindesc, ci să le completez. Îmi vine să fac cu totul altceva ca să scap de sentimentul ăsta de discomfort şi de teamă că nu o să pot fac faţă. Altă probă imaginară la care mă supun. Însă discomfortul dispare atunci când las deoparte gândurile şi mă mişc intuitiv, automat, şi chiar dacă nu mă sincronizez cu celălalt în mod perfect, creez mişcarea pe care o pot crea aici şi acum.

    Când începe dansul propriu-zis, rămân singură; privesc podeaua, îmi privesc corpul, iau fiecare mişcare ca pe o mică ofrandă pe care i-o aduc Universului- sau mie însămi. Timpul curge mai încet, dansul se simte ca o explorare a ceva sacru care a fost şi va fi mereu aici. E armonie până când nu mai e; se creează un alt fel de atmosferă, oamenii încep să roiască prin jur în timp ce muzica devine din ce în ce mai animată. La un moment dat scap de orice restricţii şi mă mişc cum îmi vine, sar, dau din cap, din piept, din fund, din ce am.  Mă dezlănţui până când simt că s-a consumat şi asta şi, după o mică pauză, revin în dans cu un fel nou de linişte în corp.

    Abia acum parcă lipseşte ceva. Continui să mă mişc. Mi-ar plăcea să dansez cu cineva, însă nu îndrăznesc să fac primul pas, evit priviri, îmi văd de treabă. Uneori propriul proces e o scuză foarte bună pentru a sta departe de alţii. Din fericire- iarăşi acel “din fericire” al întâmplărilor potrivite- cineva mă simte şi se apropie de mine; accept în mod natural, fără rezistenţă sau teamă. Ne atingem palmele uşor şi ne mişcăm braţele în sincron, păstrând palmele ca singurul punct de contact. Dansăm aşa 30-40 de minute, fără să întrerupem circuitul de energie în timp ce braţele şi corpurile ni se unduiesc, se îndoaie, stau pe loc, se mişcă la stânga şi la dreapta până când camera se învârte şi revine la loc cu aceeaşi viteză ameţitoare. Ne ţinem ochii închişi, ghidându-ne doar după semnalele corpului. Mă dor braţele. Nu contează. Ies să beau apă şi simt că aş putea să intru în vorbă cu oricine, chiar dacă nu i-am văzut în viaţa mea. Fac small talk, nu mă închid ca de obicei. Simt că dacă nu intru în vorbă, şi asta e perfect în regulă. Tac.

    Când mă întorc în sală, atmosfera deja e diferită, mai moale, ne îndreptăm spre un final blând. Mă mişc încet, puţin stângaci, mă bucur de corpul meu rămas iar singur. Mă bucur de contrastul între apropiere şi îndepărtare, cât de bine se simte atunci când sunt echilibrate, atunci când nici una, nici alta nu sunt în exces. Când DJ-ul se aşează în mijlocul nostru şi începe să cânte absolut angelic din voce şi din chitară, îmi vine să-l îmbrăţişez.

    Mă simt conectată, vie, racordată la tot ce e bun şi pur şi frumos, în universul ăsta în care a privi oamenii în ochi, a le onora prezenţa, a-i atinge şi a-i îmbrăţişa e ceva la fel de natural ca şi respiraţia. După aceea, discuţii mici; mă bucur şi de ele, însă plec cu liniştea şi cu inima plină.

    Poza e de aici.

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    (t)aur si valoare

    În timpul şcolii, valoarea mea de sine stătea în notele pe care le luam, ca şi cum ele conţineau substanţa magică prin care existenţa mea era validată. Ştampile roşu pe alb care-mi spuneau, în mintea mea (şi în a celorlalţi): “inteligentă!”, “conştiincioasă!”, “aşa cum trebuie!”. Am crezut toate lucrurile astea şi le-am interiorizat, le-am ataşat mie ca pe nişte haine scumpe care îmi dovedesc valoarea. Odată cu asta, normal că s-a născut şi frica de a le pierde.

    Povestea a fost aceeaşi şi la facultate, unde mi-a fost greu la început să accept că există oameni “mai inteligenţi”, “mai conştiincioşi” şi “mai aşa cum trebuie” decât mine. Totuşi, am continuat să mă hrănesc cu note. Ştiu să fac ceva bine, acel ceva e exact ce vrea lumea de la mine, aşa că bravo. Merit să exist.

    În tot timpul ăsta am continuat să trag concluzii despre ceea ce percep ca fiind “eu” şi din relaţiile pe care le-am avut. Am prieteni- super, exact ce trebuie. Ţin la cineva, iar el/ea ţine la mine- super, înseamnă că merit să fiu iubită. Primesc distanţă emoţională, răceală, respingere- ce spune asta despre mine? Nu ştiu exact. Sunt prea ocupată să ţin cu dinţii de relaţie, să nu cumva să rămân singură şi să aflu.

    Terminând facultatea, n-am mai putut să mă agăţ de note, aşa că am căutat cu anxietate un loc în care să fac ceva prin care să dovedesc că sunt utilă. Lucram deja, dar mi se cuibărise în minte ideea că predatul online sau astrologia nu sunt “joburi reale”, aşa că am decis să încerc altceva. Nu-mi pare rău. Jobul nou a fost interesant şi greu, a scos ce e mai bun şi ce e mai rău din mine. Aproape am căzut în capcana de a-mi extrage valoarea din cât de bine îmi fac treaba, însă “treaba” e relativă. Dacă mă angajez acum să fac şuruburi sau să manageriez o firmă şi eşuez lamentabil, cu o sală întreagă râzând de mine, asta mă face un om mai puţin valoros? Nu prea cred. Gata cu capcana asta.

    Totuşi, cum rămâne cu situaţia în care eşuez la ceva ce e important pentru mine?

    Oamenii care au Soarele în Taur sunt aici ca să evalueze şi să aprecieze calitatea, un proces care începe mai mereu cu sine. Ce am de oferit? Sunt valoros, merit respect, iubire, afecţiune? Obişnuim să asociem asta cu posesiunile noastre, cu relaţiile, cu succesul, cu inteligenţa sau cu cine mai ştie ce. Orice putem să “ataşăm” sinelui ca o anexă şi să spunem: “Ăsta sunt eu”. Sunt notele mele. Sunt succesul meu în carieră. Sunt relaţiile pe care le am, iubirea pe care o primesc, sunt inteligenţa, bunătatea sau deschiderea mea către experienţe noi. Berbecul şi Taurul, ca semne alăturate, îşi completează unul altuia defectele şi calităţile. Dacă Berbecul spune simplu “Eu sunt”, Taurul are cu siguranţă de adăugat ceva în plus.

    Nu e ceva rău. Nimic nu e rău. Taurul ne aminteşte constant că nu trăim în vid. Suntem aici ca să avem o experienţă de tip “pământ”: atingem, gustăm, simţim, apreciem, ne dorim şi avem. Apreciem ce e de calitate şi ce nu, ne bucurăm de ceea ce ne face plăcere. Dezechilibrul apare atunci când ni se pare că unele lucruri ni se cuvin- şi ni se cuvin în mod constant, nu doar o dată, acum. De ce? Ca să fim fericiţi şi împliniţi, normal. Ca să ne simţim fie foarte bine în plăcerea noastră (care de fapt compensează adeseori lipsa de iubire, începând cu iubirea de sine), fie valoroşi prin ceea ce ataşăm la propria persoană.

    Nu sunt un Taur cu o istorie foarte plăcută a ataşamentului. M-am agăţat de nenumărate lucruri ca să fug de faptul că nu mă accept decât dacă îndeplinesc o listă de condiţii. Ce bine că de partea cealaltă a zodiacului pândeşte Scorpionul, care detectează orice ataşament “pământean” şi, pe furiş, ne aminteşte că toţi ajungem în final în acelaşi loc, oricâţi bani, oricâte relaţii, oricâtă inteligenţă sau oricât succes am avea. Nimeni nu-l plăteşte pe Charon în locul nostru.

    Pare un lucru simplu- nimic nu rezistă, toate vin şi toate trec, dar pentru un Taur, ăsta poate fi cel mai dureros lucru. L-am conştientizat mai bine abia când mi-a venit imaginea mea într-o viaţă viitoare, lipsită de relaţiile fără de care acum am simţit că mor. Toate se uniformizează în timp, rănile, datoriile şi darurile care ne leagă unul de altul se vindecă, se plătesc sau se răsplătesc, iar fiecare suflet îşi vede de treaba lui. Care de fapt e treaba tuturor. Ce mai rămâne atunci? Nu ştiu. Ce este, probabil.

    De când Uranus, planeta schimbărilor bruşte, a independenţei şi a progresului a intrat în Taur (martie 2019), parcă nu mai există portiţă de ieşire din faţa schimbării. Nici un tunel secret, nici o gaură de iepure spre o lume fantastică şi ireală. “Dacă nu renunţi tu singură la ataşamentele care-ţi fac rău, o să le iau eu- şi nu va fi deloc plăcut.” Mesajul lui a fost clar.

    Ce înseamnă dacă eşuez la ceva important pentru mine? Nu e un dezastru. Viaţa merge înainte. Nu sunt relaţiile, jobul, inteligenţa, sănătatea mea. Ele contează- chiar enorm. Însă dacă pierd tot ce credeam că mă defineşte, dacă simt că mor fără să mor, ştiu că centrul meu va rămâne, că pot să mă apreciez aşa cum sunt şi că voi merita în continuare tot ce e bun, pur şi simplu pentru că exist. Iar în momentele dificile, asta e mai mult decât de ajuns.

    Las aici o scrisoare din trecut, de la eu cea de acum un an către mine din prezent. M-a bucurat mult când am primit-o azi. Parcă am ştiut că voi avea nevoie să regăsesc o voce blândă şi vindecătoare care să mă readucă dincolo de zidurile pe care le-am ridicat zilele astea. 

    Hi love,

    Happy birthday!! I just received a letter from Past 2017 Me, so I thought I’d pass the favor on.

    Right now I’m in love. My heart is opening. Not always, not always with ease, but it is. I love myself, my wounds, my inner children, my friends, the new people that I met and had more or less turbulent encounters with, I love my teachers and the groups that I went to, I love my dad and my mom and Diana and all the human ways in which we’re hurting each other without realizing, and loving each other in the best way we know how.

    I hope you’re doing something you love. I really hope this. Remember that this time last year, you were (almost) at the Fidelia course. What a big unknown lies ahead. Please don’t forget your passion for astrology. I hope you’re using it. I’m writing this in a state of confusion and a bit of anxiety, even though I know that what has to happen will happen. Maybe something else than astrology… Who knows. Maybe some trouble, maybe some luck. It doesn’t have to be big to be an adventure. Just living is pretty rad. And if it’s big- oh! pretty rad as well!

    Remember this – that your life isn’t under your complete control. That there are tides, cycles, and sometimes you gotta let go. That you’re alright as you are, yet in constant change. That I love you terribly much and I’ll always be here for you. Remember the piercing gaze from one of the journeys: me looking at me with pure assurance and power, with the clear conscience that I have to follow my intuition, my inner knowing- to uncover it, maybe- no matter what happens around me. Or inside me, for that matter.

    I hope you keep loving and loving stronger, that you open up to others more- enjoying solitude, but also being able to share more with others. I hope you’re more confident in your inner truth and follow your intuition more. I hope you radiate presence.

    I hope you keep doing the shamanic journeys, yoga and Prananadi. They’re so powerful!

    I hope that no matter what life sent your way in the past year, you’ve been able to adapt as you can, keeping your inner light strong.

    Happy birthday, you’re 25 and on Earth! Pretty damn amazing, right?

    Love, 
    Past Me

    2nd photo by Engin Akyurt from Pexels

  • Psihologie

    nouă, celor mici. scrisoare

    Copiilor ai căror mame au fost triste, stresate, copleşite în timpul sarcinii, neavând cum să le ofere un spaţiu sigur în pântec, ci trimiţându-le fără voie emoţiile lor negative; copii pentru care “Mama nu se simte bine” a devenit “Întreaga lume e nesigură, neplăcută”;

    Copiilor care s-au născut şi au fost aruncaţi direct într-o lume a neoanelor, a sălilor de spital, a instrumentelor medicale, a zgomotului şi a dorului de mamă, departe de atingerea ei;

    Copiiilor care nu au fost mângâiaţi, atinşi, îmbrăţişaţi cât ar fi avut nevoie;

    Copiilor cărora li s-a refuzat în primii trei ani de viaţă dreptul la cunoaştere, dezvoltare, explorare; a căror motivaţie, înţelepciune şi potenţial nu au fost văzute şi îngrijite;

    Copiilor cărora părintele nu ştie să le spună “Nu”, care cresc cu un sentiment exagerat de îndreptăţire şi apoi sfârşesc prin a fi dezamăgiţi de lumea care nu le oferă mereu ceea ce vor;

    Copiiilor ai căror mame se simt neiubite şi care îşi îndeplinesc prin copil nevoia de a fi dorite, chiar şi când acesta are nevoie de spaţiu, de libertate;

    Copiilor cărora li s-au pus prea multe limite de către părinţi inhibaţi emoţional, părinţi a căror copil interior şi-a pierdut bucuria şi nu suportă să o vadă nici în exterior;

    Copiilor cărora nu li s-a oferit limbajul prin care îşi pot exprima emoţiile, a căror lume interioară a rămas difuză şi nesigură dincolo de aparenţa încrederii;

    Copiilor cărora li s-a negat vulnerabilitatea, cărora le-a fost spus “N-are de ce să-ţi fie frică”, “Nu ai de ce să te simţi trist”, “Ai ce mânca, ai ce pune pe tine, nu-ţi lipseşte nimic; nu ştii tu adevăratele necazuri”; copiilor cărora li s-au invalidat emoţiile de către părinţi care n-au fost nici ei învăţaţi să se asculte şi să se cunoască;

    Copiilor ai căror părinţi au refuzat să le vadă depresiile, anxietăţile, problemele mentale, după ideea că “Dacă nu se vede, nu e o problemă reală”;

    Copiilor ai căror părinţi au avut probleme cu furia sau cu adicţiile; copiilor care au învăţat că nu pot să se simtă niciodată în siguranţă sau să-şi spună părerea liber, pentru că părintele poate fi calm, stabil într-un moment şi instabil, defensiv, furios în următorul;

    Copiilor cărora li s-a spus sau li s-a sugerat că sunt imperfecţi, urâţi, prea graşi, prea slabi şi care au absorbit cuvintele adultului, mai târziu transformate în complexe de inferioritate, probleme cu imaginea corporală, probleme de alimentaţie;

    Copiilor cărora li s-a dat de înţeles că trebuie să aibă mereu note mari, să fie primii, să facă performanţă, să fie cei mai buni în ceea ce fac- o proiecţie inconştientă a părintelui care se simte nevaloros şi inutil dacă nu îşi dovedeşte valoarea prin muncă; copiilor care au devenit adulţi perfecţionişti, obsedaţi de a face, incapabili să se relaxeze, într-o cursă continuă spre a dovedi şi a-şi dovedi că nu sunt lipsiţi de valoare;

    Copiilor cărora li s-a transmis că lumea e rea, periculoasă, de neîncredere; că oamenii nu vor face decât să te dezamăgească; copiilor care ajung, la fel ca şi părinţii lor, să-şi proiecteze propriul întuneric asupra celorlalţi în loc să privească în interior şi să vadă ce gânduri, ce emoţii din ei atrag o realitate care îi dezamăgeşte;

    Copiilor răniţi care îşi judecă părinţii, în aşteptarea unui “Am greşit. Îmi pare rău” pe care s-ar putea să nu-l audă niciodată;

    Copiilor care sunt adulţii care suntem, oameni imperfecţi născuţi din oameni imperfecţi, fără nici o vină, care au greşit din ignoranţă şi din lipsă de autocunoaştere, din umanitate şi din iubire-

     

    Să fim acum adulţi şi să înţelegem copiii care am fost şi care suntem; să înţelegem că şi părinţii noştri sunt oameni care au făcut tot ce au putut cu ce au avut la dispoziţie, cel mai adesea cu intenţii pure; să ne îmbrăţişăm copilul interior rănit şi să-l întrebăm ce are nevoie;

    Să recunoaştem ce ne-a lipsit şi să ne oferim singuri limite, încurajări, încredere (arhetipul tatălui interior) şi îngrijire, validare emoţională, înţelegere (arhetipul mamei interioare), ca să nu le mai aşteptăm încontinuu de la părinţii reali, de la partener, de la prieteni, de la societate, în încercarea de a umple un gol care nu poate fi umplut total din exterior, ci doar vindecat prin iubire;

    Să mergem pe un drum mai asumat, în propriul ritm; un drum unde nu-şi mai au locul blamarea celorlalţi sau învinovăţirea de sine, ci doar aceeaşi Viaţă care a ales să se manifeste prin fiinţa noastră- simultan o încununare a generaţiilor trecute şi o promisiune a unui altfel de viitor.

    Photo by Alex Powell from Pexels