…ea nu mai e vină – ceva negativ, asociat cu auto-blamarea şi cu regretul- , ci devine responsabilitate: o parte a existenţei pe care tu, prin gândurile, emoţiile, faptele tale sau prin fiinţa ta, ai atras-o pentru că ceva din tine se vrea transformat de către ea.

—

Scriu asta după câteva zile în care m-am consumat, am blamat, am proiectat vina în exterior, am blestemat în gând şi am visat la răzbunare, ca un Scorpion rănit (care nu sunt, dar fi-aş, cu Nodul Nord acolo). Am primit sprijin din exterior – câte o idee, un gând bun sau chiar mai mult de la oameni mai mult sau mai puţin aşteptaţi- şi, cum se întâmplă de obicei, l-am integrat pe jumătate, am căzut iar, am primit un alt imbold, l-am aproape integrat, iar m-am împiedicat şi tot aşa. Însă până la urmă am ajuns la (o) destinaţie.

M-am gândit mult care ar fi cel mai bun curs al acţiunii într-o situaţie în care mă simt rănită şi nedreptăţită. Am ajuns la concluzia că trebuie să fiu cât mai sinceră, curată, bine intenţionată faţă de celălalt; să-i înţeleg limitările şi reacţiile născute din rănire; să nu continui o spirală fără sens reacţionând şi eu din orgoliu, ci să rămân centrată atât cât pot.

 —

Mi-a spus recent Cristiana că totul se schimbă în viaţa cuiva atunci când încetează să-i mai blameze pe ceilalţi. Învăţ asta cu paşi mici, dar simt că e o lecţie incredibil de valoroasă. Dacă dai vina pe celălalt, răul e întotdeauna în exterior, iar întunericul din tine – normal, uman – rămâne îngropat, sălbatic, gata-gata să muşte la cea mai mică provocare. Spre exemplu, dacă îl învinovăţesc pe celălalt că e orgolios, cum o să recunosc orgoliul din mine, cum o să-l transform? Îmi va fi greu pentru că l-am proiectat în afară, am “scăpat” de el. Dacă gândesc că celălalt e orgolios, asta înseamnă că în mintea mea eu sunt blând. Celălalt e întuneric, eu sunt lumină. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Suntem cu toţii şi perfecţi, şi imperfecţi, şi întuneric, şi lumină, iar situaţiile pe care le atragem în viaţa noastră sunt realităţi co-create în care suntem participanţi – prin tăcerea, prin gândurile, prin reacţiile, prin judecata noastră- şi nu victime.

—

În viaţa mea s-au găsit constant oameni dominatori, cărora le-am răspuns la fel de constant prin a fi submisivă. I-am învinovăţit…şi încă cum. I-am învinovăţit, am fugit de partea mea de responsabilitate, am fugit de ei până când s-au întors în viaţa mea, i-am găsit locuind în aceeaşi casă, mergând spre aceeaşi destinaţie, respirând acelaşi aer cu mine. Toţi îmi spun, subliminal, acelaşi lucru: “Fii demnă, asumă-ţi faptul că eşti cine eşti”. N-am putut să văd asta atâta timp cât am privit realitatea prin lentilele blamării.

—

Dacă ceilalţi mă dezamăgesc constant, oare nu am atras experienţele de tipul ăsta în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Oamenii sunt de neîncredere (deci eu sunt cel bun, loial etc)”? Vin în peisajul vieţii mele exact experienţele care rezonează cu gândurile pe care le am.

Dacă realizez că am în jur oameni cu care nu am ce discuta, faţă de care mă simt neintegrat- nu i-am atras în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Eu sunt diferit, special”? Dacă da, atunci nu mai are la fel de mult sens să îi etichetez ca fiind înguşti la minte…

 …pentru că etichetarea asta nu face decât să mă ţină prizonier în propria mea limitare. Mă voi  defini în raport cu ei, nu-mi voi vedea propria umbră, iar asta va forţa realitatea să mi-o aducă în faţă din nou şi din nou tocmai prin tipul de oameni pe care îl judec.

—

Până la urmă, singura parte a realităţii pe care o putem schimba e propria persoană. Orice altceva e o încercare semi-conştientă de control, o expresie a anxietăţii, a lipsei de conştientizare faţă de propria putere. Ceea ce putem schimba durabil, profund în exterior se schimbă nu prin forţă, ci prin faptul că ne schimbăm noi înşine: mai alchimizăm nişte condiţionări din copilărie, devenim mai puri, ne urmăm pasiunile şi astfel îi ajutăm pe ceilalţi prin munca noastră, îi inspirăm prin energia pe care o degajăm. A da vina pe ceilalţi că nu se schimbă e doar un mod de a fugi de responsabilitatea propriei schimbări. Cred că e una din cele mai importante, dar şi cele mai grele lecţii dintr-o viaţă de om.