• Poezie

    peşteală

    mă-mbrăţişează somnul lumii
    într-o dimineaţă cu coroană de soare

    acum, ramurile se ondulează pe ascuns
    spre un centru nevăzut

    dar peste câteva cercuri
    ne vom trezi dincolo de răsărit
    atât de lipiţi de trunchiul unui vis

    încât ne vor creşte şi nouă rădăcini
    drept până în mijlocul clipei

    Photo by Francesco Paggiaro from Pexels

  • Poezie

    leagăn

    mănânc ciocolată noaptea pe străzi întunecate
    din trotuar iese o mână care mă mângâie pe cap
    cu blândeţea unei mame care-şi ţine în braţe copiii
    (unul din carne şi oase, unul din amintire)
    şi le dă să mănânce din inima ei
    neîmpietrită de durere
    nesecată de iubire
    mereu deschisă şi arzând

    mă simt şi eu ca un copil
    extenuat şi gata să mă încred
    în toate formele lumii,
    dincolo de umbre
    sau tocmai datorită lor

    din trotuar iese un capitol
    pe care cineva a început să-l citească
    acum douăzeci şi cinci de ani
    dintr-o poveste mult mai mare

    şi mă-nveleşte,
    respirând asupra mea
    îmbrăţişarea milenară
    a tuturor mamelor din care m-am născut vreodată

    Photo by luizclas from Pexels

  • Poezie

    clipire

    port o pisică pe spate

    oriunde aş merge,

    îi atârnă coada până în miezul pământului

    şi se încolăceşte în jurul pântecului

    în care spiritul devine materie

    eu privesc altundeva- spre orizont

    spre limbile scoase ale câinilor

    spre cuvintele care ţi se nasc

    din vârfurile degetelor

    şi-mi fac un zeu din lumina care curge

    printre numerele împletite în părul tău

    privesc naşterea zeului,

    iar zeul îmi priveşte privirea

    până când lumea întreagă devine un ochi imens

    deschis larg

    şi clipind spre sine

     

    Photo by Marianna Mercado from Pexels

  • Psihologie

    Când îţi asumi partea ta de vină…

    …ea nu mai e vină – ceva negativ, asociat cu auto-blamarea şi cu regretul- , ci devine responsabilitate: o parte a existenţei pe care tu, prin gândurile, emoţiile, faptele tale sau prin fiinţa ta, ai atras-o pentru că ceva din tine se vrea transformat de către ea.

    Scriu asta după câteva zile în care m-am consumat, am blamat, am proiectat vina în exterior, am blestemat în gând şi am visat la răzbunare, ca un Scorpion rănit (care nu sunt, dar fi-aş, cu Nodul Nord acolo). Am primit sprijin din exterior – câte o idee, un gând bun sau chiar mai mult de la oameni mai mult sau mai puţin aşteptaţi- şi, cum se întâmplă de obicei, l-am integrat pe jumătate, am căzut iar, am primit un alt imbold, l-am aproape integrat, iar m-am împiedicat şi tot aşa. Însă până la urmă am ajuns la (o) destinaţie.

    M-am gândit mult care ar fi cel mai bun curs al acţiunii într-o situaţie în care mă simt rănită şi nedreptăţită. Am ajuns la concluzia că trebuie să fiu cât mai sinceră, curată, bine intenţionată faţă de celălalt; să-i înţeleg limitările şi reacţiile născute din rănire; să nu continui o spirală fără sens reacţionând şi eu din orgoliu, ci să rămân centrată atât cât pot.

     —

    Mi-a spus recent Cristiana că totul se schimbă în viaţa cuiva atunci când încetează să-i mai blameze pe ceilalţi. Învăţ asta cu paşi mici, dar simt că e o lecţie incredibil de valoroasă. Dacă dai vina pe celălalt, răul e întotdeauna în exterior, iar întunericul din tine – normal, uman – rămâne îngropat, sălbatic, gata-gata să muşte la cea mai mică provocare. Spre exemplu, dacă îl învinovăţesc pe celălalt că e orgolios, cum o să recunosc orgoliul din mine, cum o să-l transform? Îmi va fi greu pentru că l-am proiectat în afară, am “scăpat” de el. Dacă gândesc că celălalt e orgolios, asta înseamnă că în mintea mea eu sunt blând. Celălalt e întuneric, eu sunt lumină. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Suntem cu toţii şi perfecţi, şi imperfecţi, şi întuneric, şi lumină, iar situaţiile pe care le atragem în viaţa noastră sunt realităţi co-create în care suntem participanţi – prin tăcerea, prin gândurile, prin reacţiile, prin judecata noastră- şi nu victime.

    În viaţa mea s-au găsit constant oameni dominatori, cărora le-am răspuns la fel de constant prin a fi submisivă. I-am învinovăţit…şi încă cum. I-am învinovăţit, am fugit de partea mea de responsabilitate, am fugit de ei până când s-au întors în viaţa mea, i-am găsit locuind în aceeaşi casă, mergând spre aceeaşi destinaţie, respirând acelaşi aer cu mine. Toţi îmi spun, subliminal, acelaşi lucru: “Fii demnă, asumă-ţi faptul că eşti cine eşti”. N-am putut să văd asta atâta timp cât am privit realitatea prin lentilele blamării.

    Dacă ceilalţi mă dezamăgesc constant, oare nu am atras experienţele de tipul ăsta în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Oamenii sunt de neîncredere (deci eu sunt cel bun, loial etc)”? Vin în peisajul vieţii mele exact experienţele care rezonează cu gândurile pe care le am.

    Dacă realizez că am în jur oameni cu care nu am ce discuta, faţă de care mă simt neintegrat- nu i-am atras în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Eu sunt diferit, special”? Dacă da, atunci nu mai are la fel de mult sens să îi etichetez ca fiind înguşti la minte…

     …pentru că etichetarea asta nu face decât să mă ţină prizonier în propria mea limitare. Mă voi  defini în raport cu ei, nu-mi voi vedea propria umbră, iar asta va forţa realitatea să mi-o aducă în faţă din nou şi din nou tocmai prin tipul de oameni pe care îl judec.

    Până la urmă, singura parte a realităţii pe care o putem schimba e propria persoană. Orice altceva e o încercare semi-conştientă de control, o expresie a anxietăţii, a lipsei de conştientizare faţă de propria putere. Ceea ce putem schimba durabil, profund în exterior se schimbă nu prin forţă, ci prin faptul că ne schimbăm noi înşine: mai alchimizăm nişte condiţionări din copilărie, devenim mai puri, ne urmăm pasiunile şi astfel îi ajutăm pe ceilalţi prin munca noastră, îi inspirăm prin energia pe care o degajăm. A da vina pe ceilalţi că nu se schimbă e doar un mod de a fugi de responsabilitatea propriei schimbări. Cred că e una din cele mai importante, dar şi cele mai grele lecţii dintr-o viaţă de om.

  • Blog

    De început

    Bună, sunt Sorana şi sunt Taur cu Ascendentul în Rac- caut spaţii sigure unde pot să mă cuibăresc, fie că sunt ele locuri reale sau virtuale.

    Cu astrologia m-am întâlnit acum patru ani, în mijlocul unei perioade dificile. Cu ajutorul ei am început încet-încet să găsesc noi sensuri, să interpretez şi să re-interpretez ce mi se întâmpla până când am dat de firul unei esenţe luminoase, indestructibile, pe care încă o pierd din vedere şi o regăsesc constant.

    Astrologia ajută pentru că uneşte într-un tot simbolic experienţe care par aleatorii, rupte unele de altele. Le găseşte împletite pe acelaşi fir al personalităţii care vrea continuu să se actualizeze, să se împlinească. Prin ea, îmi reamintesc constant că viaţa nu e o linie ascendentă sau descendentă, ci o serie de cicluri, o linie ondulată care şerpuieşte când în sus, când în jos. Ritmul vieţii e similar cu ritmul naturii, toate sfârşiturile conţin sămânţa unui nou ciclu, iar fiecare bucăţică a vieţii are rolul ei, fie că ni se pare pozitivă sau negativă. Astrologia caută să reunească opusurile, să împace paradoxurile, să găsească centrul mandalei în care ne sunt trasate zilele şi să spulbere haosul ca fiind doar o iluzie. Cred că sunt multe alte instrumente care au acelaşi scop, dar mie ea îmi surâde cel mai mult.

    Cu scrisul m-am împrietenit din copilărie. Am Luna, Venus şi Mercur în Gemeni, iubesc cuvintele şi jocul lor. De-a lungul timpului mi-am accentuat, dar mi-am şi luminat întunericul scriind, după regula “orice joc e un mod de autocunoaştere”.

    Saga e numele meu preferat şi înseamnă “cea care vede” în limba nordică veche, fiind în acelaşi timp şi numele zeiţei poeziei şi a istoriei. În suedeza de azi, “saga” înseamnă poveste, iar în uz curent se referă la o poveste lungă, în etape, care vorbeşte despre evenimente conectate între ele. Mi s-a părut că se potriveşte cu astrologia, cu poezia, dar şi cu viaţa în general- o poveste în care fiecare dintre noi e erou în propria călătorie.

    Cu diacritice, devine “şagă”, glumă. Din perspectiva unui copil sau a unui înţelept, viaţa e o glumă cosmică, un joc în care se pot întâmpla tot felul de lucruri, dar care rămâne triumfal prin faptul că mereu te poţi detaşa de el pentru a-l vedea aşa cum e: un joc. N-are rost să mă prefac, momentele în care reuşesc să am perspectiva asta nu-mi acoperă nici jumătate din viaţă, dar atunci când sunt, sunt cele mai luminoase.

    Sper să te simţi comfortabil şi să regăseşti bucăţele din tine, mai mult sau mai puţin ştiute, printre rândurile de aici.