• Psihologie

    “A da sfaturi cuiva în dificultate e ca şi cum te-ai căca în sufletul lui”

    – o voce înţeleaptă, 2019

    Nu cred că e un scenariu necunoscut: mie, cel puţin, când îmi spune cineva o problemă cu care se confruntă, mi se declanşează imediat instinctul de a da sfaturi, de a ajuta.

    Problema e că “vreau să ajut” ţine de mine, de propriul meu complex de salvator şi nu de omul din faţa mea, care s-ar putea să aibă nevoie de un sfat, dar la fel de bine s-ar putea să aibă nevoie de ascultare sau de tăcere. Am fost învăţaţi (şi mai ales învăţate) să punem nevoile altora pe primul loc, iar asta duce de multe ori la un fel de cerc vicios în care încercăm să ne asumăm responsabilitatea pentru celălalt înainte să ne-o asumăm pentru noi inșine- apoi ne mirăm că nu funcţionează.

    Cred că povestea începe din copilărie, când, în loc să fie ascultaţi, copiii sunt adeseori sfătuiţi despre ce “trebuie” şi ce “nu au voie” să facă. Mai multe lucruri se întâmplă când folosim, ca părinţi, ca prieteni, ca parteneri sintagme de genul “Trebuie să…”, “Nu face x”, “Fă y lucru”:

    1- Presupunem că noi ştim mai bine ce se întâmplă în lumea interioară a celuilalt decât ştie el însuşi, ceea ce e fals.

    În cazul copiilor, dacă un părinte le spune ce “e bine” să facă, să creadă, să gândească, aceştia ajung să nu aibă încredere în propriile lor semnale interioare. Părintele e sursa siguranţei, a vieţii pentru cei mici; în ochii lor, el are adevărul suprem, egal cu supravieţuirea. Dacă părintele începe să vorbească despre cum ar trebui să se simtă copilul într-o situaţie (“Nu-ţi fie frică”), cum să gândească (“Gândeşte-te la lucruri frumoase, lasă prostiile”) sau ce să facă (“Ar trebui să mergi la x sau y şcoală”), atunci copilul îşi sufocă instinctiv vocea interioară care îi dă informaţii corecte, reale despre el însuşi: poate e speriat, poate e trist, poate vrea să devină antrenor de delfini, cine ştie. Doar el stie- şi are nevoie de ascultare, de ocazia de a spune ce are pe suflet fără să simtă ca vreo parte din el e de neacceptat.

    2- Cel sfătuit simte ruşine sau vinovăţie atunci când apare în el ceva care nu se conformează sfatului sau acelui “trebuie”.

    Dacă ni s-a spus de mici cum e normal să fim, iar noi am internalizat acele idei, ne vom simţi ruşinaţi de noi înşine când vom “ieşi din tipar”, vinovaţi că am făcut ceva nepotrivit, şi vom ascunde sub preş ceea ce ni se pare a fi cărbune, mizerie în noi- tocmai acele lucruri care ne fac, de fapt, cine suntem, moment cu moment. Asta duce la mai puţină autenticitate, mai puţină bucurie şi satisfacţie cu viaţa, mai puţină deplinătate.

    3- Comunicarea rămâne blocată (până când cineva face un pas diferit)

    Dacă îi dăm cuiva un sfat pe care nu ni l-a cerut, îi oferim de obicei două opţiuni de reacţie: fie a se conforma/a deveni submisiv, fie a se revolta/a face pe dos. De cele mai multe ori sunt oscilaţii între aceste două poziţii, dar ele au în comun un lucru: nici una nu permite o comunicare reală, autentică. Pentru a ne deschide în faţa cuiva avem nevoie să ne simţim în siguranţă. Instrucţiunile şi limitele, dacă nu sunt însoţite de ascultare şi de înţelegere, sunt ca un zid de piatră trântit între cele două persoane care ar vrea, probabil, să comunice mai autentic.

    4- Părţi din noi rămân ascunse, învelite comfortabil de critică şi de cerinţele pe care le proiectăm spre exterior. Rămâne un gol în cunoaşterea de sine pe care nu îl poate acoperi nimic altceva.

    Mi-am amintit de curând cum mi-am petrecut toţi anii de licenţă criticând, în sinea mea şi cu prietenii, abordarea strictă, pozitivistă, limitată a facultăţii. Am adunat multă frustrare fiind într-un loc care nu mi se potrivea…până mi-am dat seama că îmi venea, de fapt, ca o mănuşă. Şi eu sunt strictă cu mine însămi, şi eu îmi ignor adeseori emoţiile şi sufletul, închipuindu-mi că sunt un fel de robot care trebuie doar programat, nu şi iubit. Îmi alesesem locul perfect.

    Doar că, mulţi ani, nu mi-am dat seama de asta, n-am avut acces la informaţia aceasta atât de importantă despre mine pentru că am fost prea ocupată să învinovăţesc şi să critic ceva din exteriorul meu. E tare şmecher sufletul ăsta, cum îşi aruncă în exterior umbrele şi i se pare că e ceva în neregulă cu lumea, când de fapt îşi vede doar părţi din propriul sine în exil, prea sensibile, prea răni deschise ca să fie privite direct.

    Când dăm sfaturi altora, când le dăm instrucţiuni, când le interpretăm experienţa fără să ni se ceară acest lucru, proiectăm asupra lor ceea ce am vrea, poate, să ne spunem nouă înşine.

    Dacă până la sfârşitul vieţii o să scap de “trebuie”, de “nu e bine să…”, de ruşine şi de vinovăţie – şi de a le arunca asupra altora, dându-le sfaturi, încercând să-i salvez fără drept de apel- o să consider că am făcut un pas mare pentru sufletul meu. În acelaşi timp învăţ să spun “nu” atunci când primesc un sfat nedorit, chiar dacă celălalt nu e tocmai încântat de reacţia mea. Sper că tu, cel care citeşti asta, te joci deja/ din ce în ce mai flexibil şi mai permisiv printre regulile din tine <3

    Cu drag,
    Sorana

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    Iunie-iulie 2019. Rac şi Capricorn

    Foarte multe se întâmplă în momentul ăsta pe axa Rac-Capricorn. Mercur şi Marte sunt în Rac, în conjuncţie cu Nodul Nord şi în opoziţie cu Saturn, Pluto şi Nodul Sud din Capricorn, iar mie tot îmi vine să scriu despre aceste zodii, mai ales având în vedere că jocul lor e foarte evident în viaţa mea acum (am Ascendentul în Rac). Cele două semne reprezintă două tipuri diferite de energie: una nestructurată, fluidă, orientată spre emoţie şi una structurată, stabilă, orientată spre rezultate tangibile.

    Fiecare dintre noi exprimă aceste două energii în mod diferit în viaţa sa. Cum avem opoziţii între cele două semne în acest moment, putem tinde să manifestăm părţile lor cele mai intense.

    Racul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa conduşi prea tare de emoţii, a lua decizii doar pe baza a cum ne simţim (de exemplu, “N-am chef să fac x lucru, deci n-o să-l fac”- deşi ştiu că m-ar ajuta)
    • a ne plânge de viaţa noastră, a ne complace, a bârfi în loc să acţionăm
    • a avea grijă de ceilalţi fără să avem grijă şi de noi înşine
    • a prelua stările emoţionale ale celor din jur
    • a le face pe plac celorlalţi doar ca să nu riscăm pierderea unei relaţii (de exemplu, a nu ne implica în luarea unor decizii alături de celălalt, ci a-i lăsa lui responsabilitatea, chiar dacă decizia luată nu ne e pe plac)
    • a strânge emoţiile înăuntrul nostru şi a le lăsa să iasă în mod pasiv-agresiv (de exemplu, nu îţi spun ce mă deranjează, ci fac o afirmaţie neclară din care tu ar trebui să înţelegi că sunt supărată sau merg şi mă plâng la altcineva

    Capricornul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa prea mult conduşi de raţiune, a lua decizii doar pe baza a ce e raţional şi folositor (de exemplu “Chiar dacă acum mă simt obosit sau trist şi aş avea nevoie de o pauză, trebuie să continui să muncesc/să fac x lucru”)
    • a nu vorbi despre cum ne simţim sau despre ce avem nevoie
    • a ne urma drumul şi a ne face treaba pe cont propriu, fără a cere sau a accepta ajutor
    • a nu fi receptivi la emoţiile celor din jur (de exemplu, a judeca pe cineva care spune că se simte rău, plânge sau vorbeşte despre nevoile sale, a pune limite de genul “Despre lucrurile astea nu vorbim”,  “Să nu exagerăm”)
    • a ne asuma prea mult responsabilitatea, acumulând resentimente legate de faptul că celălalt “nu face nimic”
    • a impune reguli şi limite, a da “ordine” în loc de a vorbi despre nevoile proprii (de exemplu, “De acum să nu mai faci x lucru”, “Aşa ceva nu se face”, în loc de “Mă simt… şi am nevoie de…”)

    În dezechilibru putem să sărim de la o extremă la alta, spre exemplu de la exprimări intense de emoţii (tristeţe, furie) la retragere în sine şi la tăcere, de la muncă exagerată la compensare prin escapism (inerţie, adicţii).

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Rac:

    • a ţine un jurnal de gânduri şi de evenimente şi a vedea că, de multe ori, lucruri pe care le refuzăm din teama de schimbare ne fac să ne simţim mult mai bine după aceea (de exemplu, a ieşi în oraş, a merge la un eveniment, a ne asuma un risc). A “rescrie” un obicei nesănătos prin a începe unul nou, a persevera
    • a rămâne conştienţi atunci când ne plângem sau bârfim. Fără judecată sau auto-învinovăţire, cu paşi mici; putem să schimbăm ceva doar dacă mai întâi observăm şi acceptăm că există
    • a programa măcar un lucru zilnic pe care să-l facem pentru noi înşine, pentru bucuria sau relaxarea proprie
    • a rămâne conştienţi dacă preluăm starea emoţională a celor din jur şi a ne aminti că putem să rămânem centraţi în propriile emoţii, chiar dacă va dura ceva până când ne vom obişnui să ne ascultăm şi pe noi înşine. A exprima empatie fără să ne contopim cu emoţia celuilalt
    • a ne asuma responsabilitatea deciziilor pe care le facem, a trece prin filtrul nostru sfaturile de la ceilalţi şi a acţiona după cum decidem că e bine
    • a exprima ceea ce simţim şi ceea ce avem nevoie în mod direct (“Când faci x lucru, mă simt… Aş avea nevoie să faci …)- acceptând faptul că celălalt s-ar putea să nu fie capabil să ne îndeplinească cerinţele. A îndrăzni să fim vulnerabili. A ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (siguranţă, validare emoţională, afecţiune, înţelegere).

    Din experienţa mea de Rac la extremă pot să spun că îmi vine uneori greu să mă ţin de un program sau să fac ceva nou, mai ales când mă simt tristă, dar că încet-încet reuşesc şi se merită.

    Mă observ atunci când mă plâng şi înţeleg că nu o fac pentru a manipula sau a obţine milă de la cei din jur, ci într-o încercare impulsivă de a obţine înţelegerea şi validarea emoţională pe care acum învăţ să mi le ofer şi singură.

    Îmi vine greu să mă opresc din treaba de zi cu zi ca să-mi ascult corpul şi emoţiile, însă atunci când o fac, toate lucrurile pe care le fac după aceea au o încărcătură diferită, cu mai multă blândeţe şi prezenţă.

    Am început să mă surprind simţindu-mă vinovată sau cerându-mi scuze degeaba, dintr-o vină închipuită mai mult decât reală; devenind tristă sau tensionată dacă cei din jur se simt astfel şi având impresia că eu trebuie să le “repar” emoţiile. Mă observ, încep să iau decizii diferite legate de cum (re)acţionez, las emoţiile fiecăruia în responsabilitatea sa.

    Observ mai des atunci când tind să caut compulsiv sfaturi de la cei din jur, aşteptând ca cineva să-mi spună cum să acţionez. Iau decizii singură, asumându-mi că aş putea să greşesc.

    Cel mai greu îmi vine să îmi exprim emoţiile în mod direct. De obicei, aleg să nu le exprim sau să o fac în scris. Mi-e teamă că dacă o să o fac faţă în faţă, o să-mi pierd controlul, o să tremur, o să plâng, nu o să mai fiu în stare să spun niciun cuvânt. Mi-e teamă că ceilalţi vor crede că emoţiile mele sunt exagerate şi că nu are sens să le simt; mi-e teamă şi mie că nu am dreptul să-mi doresc altceva sau să primesc ce am nevoie. Aici încă am mult de mers. Poate mai puţin decât cred…dar tot se simte ca un munte de urcat.

     

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Capricorn:

    • a practica conştienţă legată de modul în care ne simţim şi de ce avem nevoie pe parcursul unei zile, poate prin pauze în care respirăm adânc, ne mişcăm conştient, stăm cu noi înşine şi ne ascultăm corpul şi emoţiile
    • a vorbi despre cum ne simţim, a purta discuţii personale cu cei apropiaţi
    • a cere ajutor atunci când avem nevoie, a-l accepta atunci când e oferit
    • a rămâne prezenţi într-o conversaţie cu cineva apropiat, dispuşi să fim atenţi atât la emoţiile proprii, cât şi la ale celuilalt, a vedea că interpretările raţionale, regulile, sfaturile pot adeseori să pună o barieră între noi şi celălalt
    • a împărţi responsabilităţile, a delega sarcini când e nevoie
    • a ne exprima emoţiile şi nevoile într-o conversaţie, de exemplu “Mă simt neglijată sau tristă atunci când faci x lucru şi aş avea nevoie să faci y în loc de asta”, oricât de greu ar fi să stăm în această stare de vulnerabilitate; a accepta că celălalt are şi el limite şi nu poate să facă tot ceea ce credem noi că ar trebui; a ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (apreciere, încurajări, limite sănătoase, respect)

    Drum bun prin luna aceasta şi prin luna iulie, când cele două eclipse ale verii vor accentua şi mai mult energia acestor două semne. Le vom simţi mai ales noi, cei cu mult Berbec, Rac, Balanţă sau Capricorn în astrograma natală 🙂

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    (t)aur si valoare

    În timpul şcolii, valoarea mea de sine stătea în notele pe care le luam, ca şi cum ele conţineau substanţa magică prin care existenţa mea era validată. Ştampile roşu pe alb care-mi spuneau, în mintea mea (şi în a celorlalţi): “inteligentă!”, “conştiincioasă!”, “aşa cum trebuie!”. Am crezut toate lucrurile astea şi le-am interiorizat, le-am ataşat mie ca pe nişte haine scumpe care îmi dovedesc valoarea. Odată cu asta, normal că s-a născut şi frica de a le pierde.

    Povestea a fost aceeaşi şi la facultate, unde mi-a fost greu la început să accept că există oameni “mai inteligenţi”, “mai conştiincioşi” şi “mai aşa cum trebuie” decât mine. Totuşi, am continuat să mă hrănesc cu note. Ştiu să fac ceva bine, acel ceva e exact ce vrea lumea de la mine, aşa că bravo. Merit să exist.

    În tot timpul ăsta am continuat să trag concluzii despre ceea ce percep ca fiind “eu” şi din relaţiile pe care le-am avut. Am prieteni- super, exact ce trebuie. Ţin la cineva, iar el/ea ţine la mine- super, înseamnă că merit să fiu iubită. Primesc distanţă emoţională, răceală, respingere- ce spune asta despre mine? Nu ştiu exact. Sunt prea ocupată să ţin cu dinţii de relaţie, să nu cumva să rămân singură şi să aflu.

    Terminând facultatea, n-am mai putut să mă agăţ de note, aşa că am căutat cu anxietate un loc în care să fac ceva prin care să dovedesc că sunt utilă. Lucram deja, dar mi se cuibărise în minte ideea că predatul online sau astrologia nu sunt “joburi reale”, aşa că am decis să încerc altceva. Nu-mi pare rău. Jobul nou a fost interesant şi greu, a scos ce e mai bun şi ce e mai rău din mine. Aproape am căzut în capcana de a-mi extrage valoarea din cât de bine îmi fac treaba, însă “treaba” e relativă. Dacă mă angajez acum să fac şuruburi sau să manageriez o firmă şi eşuez lamentabil, cu o sală întreagă râzând de mine, asta mă face un om mai puţin valoros? Nu prea cred. Gata cu capcana asta.

    Totuşi, cum rămâne cu situaţia în care eşuez la ceva ce e important pentru mine?

    Oamenii care au Soarele în Taur sunt aici ca să evalueze şi să aprecieze calitatea, un proces care începe mai mereu cu sine. Ce am de oferit? Sunt valoros, merit respect, iubire, afecţiune? Obişnuim să asociem asta cu posesiunile noastre, cu relaţiile, cu succesul, cu inteligenţa sau cu cine mai ştie ce. Orice putem să “ataşăm” sinelui ca o anexă şi să spunem: “Ăsta sunt eu”. Sunt notele mele. Sunt succesul meu în carieră. Sunt relaţiile pe care le am, iubirea pe care o primesc, sunt inteligenţa, bunătatea sau deschiderea mea către experienţe noi. Berbecul şi Taurul, ca semne alăturate, îşi completează unul altuia defectele şi calităţile. Dacă Berbecul spune simplu “Eu sunt”, Taurul are cu siguranţă de adăugat ceva în plus.

    Nu e ceva rău. Nimic nu e rău. Taurul ne aminteşte constant că nu trăim în vid. Suntem aici ca să avem o experienţă de tip “pământ”: atingem, gustăm, simţim, apreciem, ne dorim şi avem. Apreciem ce e de calitate şi ce nu, ne bucurăm de ceea ce ne face plăcere. Dezechilibrul apare atunci când ni se pare că unele lucruri ni se cuvin- şi ni se cuvin în mod constant, nu doar o dată, acum. De ce? Ca să fim fericiţi şi împliniţi, normal. Ca să ne simţim fie foarte bine în plăcerea noastră (care de fapt compensează adeseori lipsa de iubire, începând cu iubirea de sine), fie valoroşi prin ceea ce ataşăm la propria persoană.

    Nu sunt un Taur cu o istorie foarte plăcută a ataşamentului. M-am agăţat de nenumărate lucruri ca să fug de faptul că nu mă accept decât dacă îndeplinesc o listă de condiţii. Ce bine că de partea cealaltă a zodiacului pândeşte Scorpionul, care detectează orice ataşament “pământean” şi, pe furiş, ne aminteşte că toţi ajungem în final în acelaşi loc, oricâţi bani, oricâte relaţii, oricâtă inteligenţă sau oricât succes am avea. Nimeni nu-l plăteşte pe Charon în locul nostru.

    Pare un lucru simplu- nimic nu rezistă, toate vin şi toate trec, dar pentru un Taur, ăsta poate fi cel mai dureros lucru. L-am conştientizat mai bine abia când mi-a venit imaginea mea într-o viaţă viitoare, lipsită de relaţiile fără de care acum am simţit că mor. Toate se uniformizează în timp, rănile, datoriile şi darurile care ne leagă unul de altul se vindecă, se plătesc sau se răsplătesc, iar fiecare suflet îşi vede de treaba lui. Care de fapt e treaba tuturor. Ce mai rămâne atunci? Nu ştiu. Ce este, probabil.

    De când Uranus, planeta schimbărilor bruşte, a independenţei şi a progresului a intrat în Taur (martie 2019), parcă nu mai există portiţă de ieşire din faţa schimbării. Nici un tunel secret, nici o gaură de iepure spre o lume fantastică şi ireală. “Dacă nu renunţi tu singură la ataşamentele care-ţi fac rău, o să le iau eu- şi nu va fi deloc plăcut.” Mesajul lui a fost clar.

    Ce înseamnă dacă eşuez la ceva important pentru mine? Nu e un dezastru. Viaţa merge înainte. Nu sunt relaţiile, jobul, inteligenţa, sănătatea mea. Ele contează- chiar enorm. Însă dacă pierd tot ce credeam că mă defineşte, dacă simt că mor fără să mor, ştiu că centrul meu va rămâne, că pot să mă apreciez aşa cum sunt şi că voi merita în continuare tot ce e bun, pur şi simplu pentru că exist. Iar în momentele dificile, asta e mai mult decât de ajuns.

    Las aici o scrisoare din trecut, de la eu cea de acum un an către mine din prezent. M-a bucurat mult când am primit-o azi. Parcă am ştiut că voi avea nevoie să regăsesc o voce blândă şi vindecătoare care să mă readucă dincolo de zidurile pe care le-am ridicat zilele astea. 

    Hi love,

    Happy birthday!! I just received a letter from Past 2017 Me, so I thought I’d pass the favor on.

    Right now I’m in love. My heart is opening. Not always, not always with ease, but it is. I love myself, my wounds, my inner children, my friends, the new people that I met and had more or less turbulent encounters with, I love my teachers and the groups that I went to, I love my dad and my mom and Diana and all the human ways in which we’re hurting each other without realizing, and loving each other in the best way we know how.

    I hope you’re doing something you love. I really hope this. Remember that this time last year, you were (almost) at the Fidelia course. What a big unknown lies ahead. Please don’t forget your passion for astrology. I hope you’re using it. I’m writing this in a state of confusion and a bit of anxiety, even though I know that what has to happen will happen. Maybe something else than astrology… Who knows. Maybe some trouble, maybe some luck. It doesn’t have to be big to be an adventure. Just living is pretty rad. And if it’s big- oh! pretty rad as well!

    Remember this – that your life isn’t under your complete control. That there are tides, cycles, and sometimes you gotta let go. That you’re alright as you are, yet in constant change. That I love you terribly much and I’ll always be here for you. Remember the piercing gaze from one of the journeys: me looking at me with pure assurance and power, with the clear conscience that I have to follow my intuition, my inner knowing- to uncover it, maybe- no matter what happens around me. Or inside me, for that matter.

    I hope you keep loving and loving stronger, that you open up to others more- enjoying solitude, but also being able to share more with others. I hope you’re more confident in your inner truth and follow your intuition more. I hope you radiate presence.

    I hope you keep doing the shamanic journeys, yoga and Prananadi. They’re so powerful!

    I hope that no matter what life sent your way in the past year, you’ve been able to adapt as you can, keeping your inner light strong.

    Happy birthday, you’re 25 and on Earth! Pretty damn amazing, right?

    Love, 
    Past Me

    2nd photo by Engin Akyurt from Pexels

  • Psihologie

    nouă, celor mici. scrisoare

    Copiilor ai căror mame au fost triste, stresate, copleşite în timpul sarcinii, neavând cum să le ofere un spaţiu sigur în pântec, ci trimiţându-le fără voie emoţiile lor negative; copii pentru care “Mama nu se simte bine” a devenit “Întreaga lume e nesigură, neplăcută”;

    Copiilor care s-au născut şi au fost aruncaţi direct într-o lume a neoanelor, a sălilor de spital, a instrumentelor medicale, a zgomotului şi a dorului de mamă, departe de atingerea ei;

    Copiiilor care nu au fost mângâiaţi, atinşi, îmbrăţişaţi cât ar fi avut nevoie;

    Copiilor cărora li s-a refuzat în primii trei ani de viaţă dreptul la cunoaştere, dezvoltare, explorare; a căror motivaţie, înţelepciune şi potenţial nu au fost văzute şi îngrijite;

    Copiilor cărora părintele nu ştie să le spună “Nu”, care cresc cu un sentiment exagerat de îndreptăţire şi apoi sfârşesc prin a fi dezamăgiţi de lumea care nu le oferă mereu ceea ce vor;

    Copiiilor ai căror mame se simt neiubite şi care îşi îndeplinesc prin copil nevoia de a fi dorite, chiar şi când acesta are nevoie de spaţiu, de libertate;

    Copiilor cărora li s-au pus prea multe limite de către părinţi inhibaţi emoţional, părinţi a căror copil interior şi-a pierdut bucuria şi nu suportă să o vadă nici în exterior;

    Copiilor cărora nu li s-a oferit limbajul prin care îşi pot exprima emoţiile, a căror lume interioară a rămas difuză şi nesigură dincolo de aparenţa încrederii;

    Copiilor cărora li s-a negat vulnerabilitatea, cărora le-a fost spus “N-are de ce să-ţi fie frică”, “Nu ai de ce să te simţi trist”, “Ai ce mânca, ai ce pune pe tine, nu-ţi lipseşte nimic; nu ştii tu adevăratele necazuri”; copiilor cărora li s-au invalidat emoţiile de către părinţi care n-au fost nici ei învăţaţi să se asculte şi să se cunoască;

    Copiilor ai căror părinţi au refuzat să le vadă depresiile, anxietăţile, problemele mentale, după ideea că “Dacă nu se vede, nu e o problemă reală”;

    Copiilor ai căror părinţi au avut probleme cu furia sau cu adicţiile; copiilor care au învăţat că nu pot să se simtă niciodată în siguranţă sau să-şi spună părerea liber, pentru că părintele poate fi calm, stabil într-un moment şi instabil, defensiv, furios în următorul;

    Copiilor cărora li s-a spus sau li s-a sugerat că sunt imperfecţi, urâţi, prea graşi, prea slabi şi care au absorbit cuvintele adultului, mai târziu transformate în complexe de inferioritate, probleme cu imaginea corporală, probleme de alimentaţie;

    Copiilor cărora li s-a dat de înţeles că trebuie să aibă mereu note mari, să fie primii, să facă performanţă, să fie cei mai buni în ceea ce fac- o proiecţie inconştientă a părintelui care se simte nevaloros şi inutil dacă nu îşi dovedeşte valoarea prin muncă; copiilor care au devenit adulţi perfecţionişti, obsedaţi de a face, incapabili să se relaxeze, într-o cursă continuă spre a dovedi şi a-şi dovedi că nu sunt lipsiţi de valoare;

    Copiilor cărora li s-a transmis că lumea e rea, periculoasă, de neîncredere; că oamenii nu vor face decât să te dezamăgească; copiilor care ajung, la fel ca şi părinţii lor, să-şi proiecteze propriul întuneric asupra celorlalţi în loc să privească în interior şi să vadă ce gânduri, ce emoţii din ei atrag o realitate care îi dezamăgeşte;

    Copiilor răniţi care îşi judecă părinţii, în aşteptarea unui “Am greşit. Îmi pare rău” pe care s-ar putea să nu-l audă niciodată;

    Copiilor care sunt adulţii care suntem, oameni imperfecţi născuţi din oameni imperfecţi, fără nici o vină, care au greşit din ignoranţă şi din lipsă de autocunoaştere, din umanitate şi din iubire-

     

    Să fim acum adulţi şi să înţelegem copiii care am fost şi care suntem; să înţelegem că şi părinţii noştri sunt oameni care au făcut tot ce au putut cu ce au avut la dispoziţie, cel mai adesea cu intenţii pure; să ne îmbrăţişăm copilul interior rănit şi să-l întrebăm ce are nevoie;

    Să recunoaştem ce ne-a lipsit şi să ne oferim singuri limite, încurajări, încredere (arhetipul tatălui interior) şi îngrijire, validare emoţională, înţelegere (arhetipul mamei interioare), ca să nu le mai aşteptăm încontinuu de la părinţii reali, de la partener, de la prieteni, de la societate, în încercarea de a umple un gol care nu poate fi umplut total din exterior, ci doar vindecat prin iubire;

    Să mergem pe un drum mai asumat, în propriul ritm; un drum unde nu-şi mai au locul blamarea celorlalţi sau învinovăţirea de sine, ci doar aceeaşi Viaţă care a ales să se manifeste prin fiinţa noastră- simultan o încununare a generaţiilor trecute şi o promisiune a unui altfel de viitor.

    Photo by Alex Powell from Pexels

  • Psihologie

    Când îţi asumi partea ta de vină…

    …ea nu mai e vină – ceva negativ, asociat cu auto-blamarea şi cu regretul- , ci devine responsabilitate: o parte a existenţei pe care tu, prin gândurile, emoţiile, faptele tale sau prin fiinţa ta, ai atras-o pentru că ceva din tine se vrea transformat de către ea.

    Scriu asta după câteva zile în care m-am consumat, am blamat, am proiectat vina în exterior, am blestemat în gând şi am visat la răzbunare, ca un Scorpion rănit (care nu sunt, dar fi-aş, cu Nodul Nord acolo). Am primit sprijin din exterior – câte o idee, un gând bun sau chiar mai mult de la oameni mai mult sau mai puţin aşteptaţi- şi, cum se întâmplă de obicei, l-am integrat pe jumătate, am căzut iar, am primit un alt imbold, l-am aproape integrat, iar m-am împiedicat şi tot aşa. Însă până la urmă am ajuns la (o) destinaţie.

    M-am gândit mult care ar fi cel mai bun curs al acţiunii într-o situaţie în care mă simt rănită şi nedreptăţită. Am ajuns la concluzia că trebuie să fiu cât mai sinceră, curată, bine intenţionată faţă de celălalt; să-i înţeleg limitările şi reacţiile născute din rănire; să nu continui o spirală fără sens reacţionând şi eu din orgoliu, ci să rămân centrată atât cât pot.

     —

    Mi-a spus recent Cristiana că totul se schimbă în viaţa cuiva atunci când încetează să-i mai blameze pe ceilalţi. Învăţ asta cu paşi mici, dar simt că e o lecţie incredibil de valoroasă. Dacă dai vina pe celălalt, răul e întotdeauna în exterior, iar întunericul din tine – normal, uman – rămâne îngropat, sălbatic, gata-gata să muşte la cea mai mică provocare. Spre exemplu, dacă îl învinovăţesc pe celălalt că e orgolios, cum o să recunosc orgoliul din mine, cum o să-l transform? Îmi va fi greu pentru că l-am proiectat în afară, am “scăpat” de el. Dacă gândesc că celălalt e orgolios, asta înseamnă că în mintea mea eu sunt blând. Celălalt e întuneric, eu sunt lumină. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Suntem cu toţii şi perfecţi, şi imperfecţi, şi întuneric, şi lumină, iar situaţiile pe care le atragem în viaţa noastră sunt realităţi co-create în care suntem participanţi – prin tăcerea, prin gândurile, prin reacţiile, prin judecata noastră- şi nu victime.

    În viaţa mea s-au găsit constant oameni dominatori, cărora le-am răspuns la fel de constant prin a fi submisivă. I-am învinovăţit…şi încă cum. I-am învinovăţit, am fugit de partea mea de responsabilitate, am fugit de ei până când s-au întors în viaţa mea, i-am găsit locuind în aceeaşi casă, mergând spre aceeaşi destinaţie, respirând acelaşi aer cu mine. Toţi îmi spun, subliminal, acelaşi lucru: “Fii demnă, asumă-ţi faptul că eşti cine eşti”. N-am putut să văd asta atâta timp cât am privit realitatea prin lentilele blamării.

    Dacă ceilalţi mă dezamăgesc constant, oare nu am atras experienţele de tipul ăsta în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Oamenii sunt de neîncredere (deci eu sunt cel bun, loial etc)”? Vin în peisajul vieţii mele exact experienţele care rezonează cu gândurile pe care le am.

    Dacă realizez că am în jur oameni cu care nu am ce discuta, faţă de care mă simt neintegrat- nu i-am atras în viaţa mea tocmai pentru că îmi confirmă ideea că “Eu sunt diferit, special”? Dacă da, atunci nu mai are la fel de mult sens să îi etichetez ca fiind înguşti la minte…

     …pentru că etichetarea asta nu face decât să mă ţină prizonier în propria mea limitare. Mă voi  defini în raport cu ei, nu-mi voi vedea propria umbră, iar asta va forţa realitatea să mi-o aducă în faţă din nou şi din nou tocmai prin tipul de oameni pe care îl judec.

    Până la urmă, singura parte a realităţii pe care o putem schimba e propria persoană. Orice altceva e o încercare semi-conştientă de control, o expresie a anxietăţii, a lipsei de conştientizare faţă de propria putere. Ceea ce putem schimba durabil, profund în exterior se schimbă nu prin forţă, ci prin faptul că ne schimbăm noi înşine: mai alchimizăm nişte condiţionări din copilărie, devenim mai puri, ne urmăm pasiunile şi astfel îi ajutăm pe ceilalţi prin munca noastră, îi inspirăm prin energia pe care o degajăm. A da vina pe ceilalţi că nu se schimbă e doar un mod de a fugi de responsabilitatea propriei schimbări. Cred că e una din cele mai importante, dar şi cele mai grele lecţii dintr-o viaţă de om.