• Astrologie,  Blog

    Interludiu (Fecioară)

    A fost zilele trecute un trigon foarte frumos între Mercur (comunicarea, învăţarea) şi Jupiter (progresul, oportunităţile) în semne de foc: un semafor cu verdele aprins, o şansă de a învăţa, de a trăi şi de a înţelege mai multe dacă profităm de oportunităţile care apar. Nu am scris despre el pentru că m-am privit cum am lăsat o oportunitate să treacă pe lângă mine, în timp ce vedeam clar cum astrele îmi spun “da, încearcă, e un moment bun”.

    Nu am încercat. M-am hotărât totuşi să postez, chiar dacă mai târziu, să ignor partea din mine care îmi spune să nu mai scriu în veci despre astrologie atâta timp cât nu reuşesc să o folosesc în viaţa mea. E acea voce critică, constant nemulţumită dacă ceva nu iese perfect, împingându-mă zi de zi de la spate să fac ceva, să nu stau degeaba, să mă dovedesc utilă. Iar rezultatele sunt “totul sau nimic”- ori reuşesc, ori nu. Văd cât de util e modul ăsta de a gândi atunci când îmi doresc atât de mult să reuşesc încât… nici nu mă apuc.

    Soarele a intrat în Fecioară; şi Marte, şi Venus sunt în această zodie, în conjuncţie, iar umbra Fecioarei e chiar acest spirit critic, tendinţa de a găsi nod în papură la orice, de a vrea să repare tot pentru ca lucrurile să fie fără cusur, acum. Lumina din spatele umbrei e aspiraţia Fecioarei spre un ideal, spre puritate şi spre perfecţiune. Cred că aceste lucruri sunt minunate şi că ne putem apropia de ele văzându-ne, pe drum, şi cioburile sparte, greşelile, imperfectiunile- fără critică, cu ochii unei mame blânde care îşi acceptă copilul necondiţionat înainte să-l ajute să-şi îndrepte calea… sau pur şi simplu să şi-o urmeze în continuare, având încredere şi în comorile, şi în obstacolele de pe ea.

    Poate că orice greşeală creează un nou drum în care circumstanţele îşi schimbă forma după deciziile pe care le luăm. În luna care vine îmi doresc să fiu cât mai blândă cu mine şi cu ceilalţi, tocmai pentru că ştiu cum tendinţa va fi de a (auto)critica, a simţi că e de datoria mea să fiu perfectă (inteligentă, muncitoare, spirituală sau mai ştiu eu cum) sau să rezolv problemele altora, apoi de a mă frustra când nu reuşesc.

    Reminder pentru perioada Fecioarei: suntem de ajuns, chiar aici şi acum, fie că suntem în activitate sau nu. Munca, învăţarea sunt mai frumoase dacă scoatem presiunea din ele. Avem deja ceea ce căutăm.

    Reminder 2: Nu e de datoria noastră să rezolvăm problemele nimănui sau să-l aducem pe “calea cea bună”, chiar dacă (sau mai ales) e cineva apropiat- un partener, o rudă, un prieten bun. Cred că oamenii care se acceptă cu adevărat pe ei înşişi nu simt nevoia să îi schimbe pe ceilalţi, nu dau sfaturi, ci doar împărtăşesc din experienţa lor, fără aşteptarea de a fi aprobaţi sau ascultaţi. E şi ăsta un drum lung.

    Reminder 3: Natura e superbă în această perioadă, cu o voluptate blândă de sfârşit de vară. Parcă ies zânele din ascunziş, acum că s-a copt destul viaţa ❤

    Cu drag,
    Sorana

  • Blog

    Blog de după eclipse

    E prima zi din august, ziua când, acum mulţi ani, părinţii mei s-au căsătorit (La mulţi ani lor!). Aseară am fost la un cerc de femei în natură – a fost minunat, o baie de susţinere- şi, la un moment dat, am tras fiecare câte o carte dintr-un set, iar mie mi-a ieşit cartea “Înger de familie”. Mesajul ei era legat de căsătorie ca echilibrul dintre feminin şi masculin (pe care îl căutăm adeseori în exterior, dar care e şi în interiorul nostru, ca o “primă căsătorie”) şi de familie ca prilej de învăţare a acceptării şi a iertării. “Acceptă de unde vii şi mulţumeşte că ai posibilitatea să mergi (alt)undeva”. Parcă aşa era mesajul. Mi se pare atât de important pentru o grămadă de lucruri prin care trec acum, dar pe care nu ştiu să le apuc de un capăt şi să le privesc cum se derulează. Încă e confuză priveliştea. Pot doar să mă uit în urmă la luna iulie care tocmai a trecut şi să văd cum m-a schimbat.

    După o perioadă în care am simţit foarte puternic singurătatea ca lipsă de susţinere emoţională, mi-am dat seama că am trăit până acum ca un copil, din mai multe puncte de vedere. M-am agăţat de cineva care mă făcea să simt că sunt în siguranţă şi că viaţa are sens şi fără care credeam că pur şi simplu o să mor (dar încă trăiesc, deşi simt că sunt o persoană pe care n-am mai locuit-o niciodată până acum). Am căutat, pe pilot automat, aprecierea tatălui meu pentru ceea ce făceam. Am rămas legată, ca un copil, de trecutul meu prin resentimente, judecată, tristeţe şi m-am pierdut prin (ne)prezent încercând să acopăr golurile cu tot felul de dependenţe. Îmi dau seama în continuare de lucrurile astea, încet, şi vreau să mă iert pentru fiecare moment în care uit. E normal. Vreau să îmi reprogramez creierul. Asta ia timp şi eşecuri.

    Îmi dau seama şi că nu îmi place să muncesc. Îmi vine greu să amân satisfacţia imediată pentru un scop pe termen lung. Dacă nu e mâncare, orgasm, joc, fantezie, scris sau astrologie, atunci e greu şi mă găsesc reîntorcându-mă la lucrurile astea din nou şi din nou atunci când e vorba să-mi asum mai multe responsabilităţi, să iau decizii, să fiu adult, să fiu mai conştientă. Sunt în mine mulţi copii care vor plăcere şi libertate şi atât.

    E în mine şi o parte care vrea doar să moară. Nu ştiu exact ce e cu ea, dar o am de mult (totuşi, nu de când eram copil) şi îmi spune uneori că nimic din toate astea nu au sens, se revoltă împotriva spiritualităţii, a sensurilor înalte, a eforturilor, poate de fapt impotriva presiunilor pe care le pun asupra mea să “evoluez”. Nu ştiu, poate o voi avea mereu. Dar, la fel cum e cu toţi copiii răsfăţaţi şi rebeli, cred că nu am de ales decât să trăiesc şi cu ea. Să ţin în braţe toate aceste părţi din mine şi să continui să fac ceea ce vreau să fac, deşi nu îmi place: să muncesc, să fac curat, să merg la magazin, să fac sport, să pun deoparte câţiva bani, să aleg mâncăruri mai sănătoase, să fac yoga, să respir adânc, să stau în linişte cu mine. Nu îmi plac lucrurile astea. Îmi plac plăcerea, uitarea totală de sine şi extazul cunoaşterii fără formă. Dar acum ştiu că ce îmi place nu e mereu şi bun pentru mine şi parcă simt cum câştig putere să fac şi alt fel de alegeri.

    În iulie am fost în depresie. Aşa am ajuns la cineva care mi-a dat informaţii pe care le aşteptam de ani întregi, informaţii despre vieţile mele trecute. Simţeam de mult timp că ceva e ciudat, dar n-am ştiut să pun piesele de puzzle împreună. Simţeam doar că “am probleme cu feminitatea” şi că “x e singura care mă înţelege”. Acum e prima dată când au sens, şi tocmai pentru că au atâta sens cred că e şi atât de greu. Am fugit multă vreme de adevăr, iar acum că a ieşit la suprafaţă, a dispărut şi confortul iluziilor.

    Nu ştiu cum vreau să arate viaţa mea de acum încolo. Îmi închipuiam până acum lucruri nerealiste. Speram că voi fi salvată de cineva sau de ceva sau că lucrurile vor merge doar spre bine, ca o linie ascendentă, dar am uitat de mine şi de cum îmi creez pas cu pas realitatea.

    Asta am creat acum. Am scăpat şi de iluzia că am dat-o în bară la locul de muncă pentru că “ceilalţi sunt”- autoritari, cu probleme, dezorganizaţi sau mai ştiu eu cum. Şi iluzia asta a fost confortabilă, mi-a permis să nu-mi recunosc propriul eşec în a fi asertivă, decisă, puternică. Cum să fi fost, dacă încă simţeam că sunt conectată la oamenii importanţi din viaţa mea ca la un tub de oxigen? Cum să fiu asertivă dacă simţeam că pur şi simplu nu sunt? E în regulă acum, am văzut-o şi pe asta şi simt că sunt puţin mai pregătită pentru data viitoare.

    Altă iluzie era aceea că voi merge în curând la cursul de psihoterapie integrativă şi voi deveni psiholog. Altă iluzie era aceea că voi deveni astrolog şi că asta mă va satisface complet. Tot cu ajutor am dat cortina deoparte şi am văzut că acum am nevoie să lucrez cu copii, începând din nou de la 0, oricât de greu ar fi asta pentru nerăbdarea si pentru aşteptările mele. Mă dezbrac şi de fantomele astea şi sunt recunoscătoare că am ocazia, în viaţa asta, să fac paşi spre vindecarea energiei mele feminine cu ajutorul celor mici, pe care sper că îi pot şi eu ajuta cum ştiu <3

    Simt din modul în care scriu că încă sunt rece cu mine. Parcă abia am început să învăţ blândeţea, să simt că nu totul e o cursă sau o competiţie (deşi şi ele îmi plac, iar asta e în regulă). Paşi mici, mici, mici cu mici stropi de răbdare, de bucurie şi de disciplină. Luna asta am învăţat multe, e timpul să mă şi bucur de ele ^_^

  • Astrologie,  Blog

    Umbriri

    Nu îmi era foarte clar cum se leagă opoziţiile Rac-Capricorn din ultima perioadă – şi din viitoarea perioadă, având în vedere că Nodurile Lunare rămân în aceste zodii până în 2020- de ceea ce se întâmplă concret în viaţa mea şi a celor din jur, până când nu am fost săptămâna asta la grupul de astrologie ţinut de Cristiana.

    Îmi scăpase exact tema care mă arde cel mai mult în momentul asta- judecata, critica, regulile, nevoia de control, care de fapt sunt manifestări mai puţin fericite ale Capricornului. Cu Nodul Sud în această zodie + cu Saturn şi cu Pluto, în perioada aceasta parcă sute –mii?- de ani de patriarhie se concentrează într-o încercare disperată de a continua tradiţia. Tradiţia regulilor, tradiţia lui “trebuie”- trebuie să ai un job stabil şi convenţional, o familie, o casă; trebuie să nu te abaţi de la ce se aşteaptă societatea de la tine; trebuie să tragi din greu ca să reuşeşti, pentru că viaţa e grea şi ai de arătat că-ţi meriţi pâinea; trebuie să taci şi să-ţi înghiţi emoţiile ca să poţi să funcţionezi, să performezi. Nu degeaba femeile au fost/sunt tratate aşa cum ştim, nu degeaba se zice “fii bărbat”, nu degeaba “you’re a pussy” e o insultă, un semn de slăbiciune, deşi realist vorbind, anatomia feminină e atât de puternică încât rezistă să treacă prin ea o întreagă fiinţă umană, în timp ce corespondentul masculin e terminat la o lovitură ceva mai puternică. Slăbiciunea feminină cu care am fost îndoctrinaţi atâta timp a fost doar modul unei societăţi patriarhale (iarăşi, nu degeaba Dumnezeu e văzut ca fiind bărbat) de a se apăra de propria umbra arzându-şi pe rug (la propriu, în Evul Mediu) emoţiile, sensibilitatea, disponibilitatea, receptivitatea, conexiunea cu partea magică, intuitivă a vieţii.

    Un prieten tocmai mi-a spus că surorile lui i-au adus, în final, la judecată pe bărbaţii care le-au abuzat în copilărie. Ei au ţesut o întreagă poveste care a aruncat vina pe ele, o încercare disperată de a-şi salva pielea (în ultima perioadă, Jupiter retrograd în Săgetător a trimis opoziţii spre planetele din Gemeni- minciuni, decepţii, abureli). Însă ele au obţinut o primă victorie obţinând un viitor proces. Poate de asta şi scriu cu atâta foc acum- nu dau vina pe bărbaţii, pe şefii, pe taţii, pe autorităţile lumii, însă multe din structurile, din regulile şi din dorinţa de control care ne-au adus unde suntem ca şi umanitate- atât cu rele, cât şi cu realizări importante- urmează să se transforme, să ia o nouă formă mai blândă, mai deschisă, în care disponibilitatea de a simţi se transformă din slăbiciune în putere.

    Simultan cu orice revoluţie se intensifică şi forţele care trag în direcţia inerţiei, a păstrării unui status quo expirat. Motivul pentru care am început să scriu postarea asta e pentru că mi-am dat seama că energia aceasta de Capricorn înfometat de putere nu e undeva în exteriorul meu, pentru a o putea învinovăţi confortabil, ci e în mine, în reacţiile, în emoţiile şi în gândurile mele din ultimul timp. Mă surprind judecându-i pe ceilalţi mai mult ca oricând, ca într-o spirală în care mereu vreau mai mult, dar care nu e satisfăcută niciodată. Judec atunci când cineva are o părere diferită de a mea, sar imediat să-i arăt cum stau lucrurile, cum am eu dreptate. Judec atunci când văd că cineva nu are aceleaşi valori ca şi mine- ca şi cum valorile mele sunt singurele valabile. Îmi zidesc cetatea de adevăruri şi de presupusă corectitudine şi aşa fug de realitatea unui contact emoţional real, în care pot să văd că celălalt e un om ca şi mine şi că e motivat de propriile lui lumini şi umbre, pe care eu, în cazul cel mai fericit, pot să le întrezăresc şi să le ating pasager, fără a înţelege pe deplin complexitatea şi frumuseţea vieţii lui- din care acum pot vedea doar un cuvânt, un comportament, o privire.

    Cu cât a crescut în mine furia, judecata, învinovăţirea altora, cu atât am întâlnit în exterior mai mulţi oameni care mi-au reflectat exact această parte din mine- oameni detaşaţi, reci, cărora le place să aibă puterea şi să dea sfaturi, să îmi arate calea. Cu unii am reacţionat ca un animal rănit şi provocat, altora le-am spus stop, poate pentru prima dată în viaţa mea în mod matur. Acum găsesc moduri de a-mi spune şi mie cuvintele potrivite, dar mai ales de a-mi simţi emoţiile astfel încât să nu mai evadez în raţionalizare şi în judecată.

    Am citit pe una din paginile mele preferate de astrologie despre conjuncţia Saturn-Pluto din 2020- ideea era că, până atunci, mecanismele prin care facem acum faţă problemelor noastre se vor descompune încet-încet prin transformări succesive până când realizăm că nimic din ce mergea înainte nu mai funcţionează. Nu mai merg alcoolul, superioritatea morală, co-dependenţa, furia, evadarea din realitate, izolarea, victimizarea…şi tot restul. Pier iluziile. Rămâne doar esenţa. Mie, una, îmi e teamă. Simt că ori mă schimb, ori că lucrurile se vor înrăutăţi până când nu vor mai avea cum. Şi schimbarea e un fel de moarte, dar mai blândă şi… de preferat.

    Îmi simt umbra mai puternică decât oricând, doar că de data asta am prins-o: e la lumină. Văd cât de mult trăiesc în ego, cum judec, cum mă cred mai bună, cum simt că am un destin special, cum tânjesc după atenţie, cum una din cele mai mari dorinţe ale mele e să fiu admirată (poate pentru că mi-e teamă de alternativă: să mă simt iubită); văd cum merg pe stradă cu capul plin de fantezii repetitive de adolescent care încă se crede în centrul lumii; văd cum, rămasă în pană, îmi vine să mă îndrăgostesc şi să-mi fac altar pentru aproape oricine, doar să am ce venera; văd cum mă înfurii, reacţionez, atac, simt dispreţ şi plănuiesc răzbunare, văd cum parcă mi-am pierdut de tot răbdarea cu copiii, văd cum încă mă ghidez după presiunea închipuită a ce ar trebui să fac şi să îndeplinesc pe lumea asta în loc să-mi văd de treabă şi de fericire că şi copilul etern care sunt. Observ toate astea, fac efort să le dau curs din ce în ce mai rar şi acum înţeleg că nu pot să am toată cunoaşterea şi creşterea din lume aici şi acum, aşa cum îmi doresc (de obicei, Saturn se pricepe la a ne arăta asta; în Capricorn, şi mai mult) şi că e în regulă să fiu un proces în desfăşurare, chiar şi atunci- sau mai ales când- e o treabă murdară.

    L-am visat pe Ramsay Bolton din Game of Thrones în ziua de după ce am scris postarea asta. Tocmai mă torturase repetitiv, dar acum eram amândoi într-o altă casă, într-o altă situaţie. Deşi eram puţin reticentă, nu mi-a fost foarte greu să glumesc cu el pe baza trecutului, să mă apropii de el ca un prieten, de pe aceeaşi frecvenţă. La un moment dat, am început chiar să mă îndrăgostesc de el. Mi se pare amuzant că gradul Eclipsei de mâine e gradul 11 din Rac: “Un clovn imită personalităţi cunoscute”. Umorul ca soluţie. Cam aşa a fost şi în visul meu. Umor şi un fel de pace prietenească încheiată cu traumele trecutului. Propria mea umbră, cele mai neplăcute părţi din mine (în vise, de obicei personajele reprezintă părţi din noi înşine) reflectate în faţa mea. Din interpretarea asta, pare că reuşesc în sfârşit să iubesc şi ce e mai întunecat din mine; din altă perspectivă, simt că rănile din vis sunt acolo de multe vieţi şi că, la un moment dat, va trebui să ajut la vindecarea lor lăsând în urmă “iubirea” asta nesănătoasă. Însă…poate mai târziu.

    Imagine: Christian Schloe

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    Iunie-iulie 2019. Rac şi Capricorn

    Foarte multe se întâmplă în momentul ăsta pe axa Rac-Capricorn. Mercur şi Marte sunt în Rac, în conjuncţie cu Nodul Nord şi în opoziţie cu Saturn, Pluto şi Nodul Sud din Capricorn, iar mie tot îmi vine să scriu despre aceste zodii, mai ales având în vedere că jocul lor e foarte evident în viaţa mea acum (am Ascendentul în Rac). Cele două semne reprezintă două tipuri diferite de energie: una nestructurată, fluidă, orientată spre emoţie şi una structurată, stabilă, orientată spre rezultate tangibile.

    Fiecare dintre noi exprimă aceste două energii în mod diferit în viaţa sa. Cum avem opoziţii între cele două semne în acest moment, putem tinde să manifestăm părţile lor cele mai intense.

    Racul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa conduşi prea tare de emoţii, a lua decizii doar pe baza a cum ne simţim (de exemplu, “N-am chef să fac x lucru, deci n-o să-l fac”- deşi ştiu că m-ar ajuta)
    • a ne plânge de viaţa noastră, a ne complace, a bârfi în loc să acţionăm
    • a avea grijă de ceilalţi fără să avem grijă şi de noi înşine
    • a prelua stările emoţionale ale celor din jur
    • a le face pe plac celorlalţi doar ca să nu riscăm pierderea unei relaţii (de exemplu, a nu ne implica în luarea unor decizii alături de celălalt, ci a-i lăsa lui responsabilitatea, chiar dacă decizia luată nu ne e pe plac)
    • a strânge emoţiile înăuntrul nostru şi a le lăsa să iasă în mod pasiv-agresiv (de exemplu, nu îţi spun ce mă deranjează, ci fac o afirmaţie neclară din care tu ar trebui să înţelegi că sunt supărată sau merg şi mă plâng la altcineva

    Capricornul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa prea mult conduşi de raţiune, a lua decizii doar pe baza a ce e raţional şi folositor (de exemplu “Chiar dacă acum mă simt obosit sau trist şi aş avea nevoie de o pauză, trebuie să continui să muncesc/să fac x lucru”)
    • a nu vorbi despre cum ne simţim sau despre ce avem nevoie
    • a ne urma drumul şi a ne face treaba pe cont propriu, fără a cere sau a accepta ajutor
    • a nu fi receptivi la emoţiile celor din jur (de exemplu, a judeca pe cineva care spune că se simte rău, plânge sau vorbeşte despre nevoile sale, a pune limite de genul “Despre lucrurile astea nu vorbim”,  “Să nu exagerăm”)
    • a ne asuma prea mult responsabilitatea, acumulând resentimente legate de faptul că celălalt “nu face nimic”
    • a impune reguli şi limite, a da “ordine” în loc de a vorbi despre nevoile proprii (de exemplu, “De acum să nu mai faci x lucru”, “Aşa ceva nu se face”, în loc de “Mă simt… şi am nevoie de…”)

    În dezechilibru putem să sărim de la o extremă la alta, spre exemplu de la exprimări intense de emoţii (tristeţe, furie) la retragere în sine şi la tăcere, de la muncă exagerată la compensare prin escapism (inerţie, adicţii).

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Rac:

    • a ţine un jurnal de gânduri şi de evenimente şi a vedea că, de multe ori, lucruri pe care le refuzăm din teama de schimbare ne fac să ne simţim mult mai bine după aceea (de exemplu, a ieşi în oraş, a merge la un eveniment, a ne asuma un risc). A “rescrie” un obicei nesănătos prin a începe unul nou, a persevera
    • a rămâne conştienţi atunci când ne plângem sau bârfim. Fără judecată sau auto-învinovăţire, cu paşi mici; putem să schimbăm ceva doar dacă mai întâi observăm şi acceptăm că există
    • a programa măcar un lucru zilnic pe care să-l facem pentru noi înşine, pentru bucuria sau relaxarea proprie
    • a rămâne conştienţi dacă preluăm starea emoţională a celor din jur şi a ne aminti că putem să rămânem centraţi în propriile emoţii, chiar dacă va dura ceva până când ne vom obişnui să ne ascultăm şi pe noi înşine. A exprima empatie fără să ne contopim cu emoţia celuilalt
    • a ne asuma responsabilitatea deciziilor pe care le facem, a trece prin filtrul nostru sfaturile de la ceilalţi şi a acţiona după cum decidem că e bine
    • a exprima ceea ce simţim şi ceea ce avem nevoie în mod direct (“Când faci x lucru, mă simt… Aş avea nevoie să faci …)- acceptând faptul că celălalt s-ar putea să nu fie capabil să ne îndeplinească cerinţele. A îndrăzni să fim vulnerabili. A ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (siguranţă, validare emoţională, afecţiune, înţelegere).

    Din experienţa mea de Rac la extremă pot să spun că îmi vine uneori greu să mă ţin de un program sau să fac ceva nou, mai ales când mă simt tristă, dar că încet-încet reuşesc şi se merită.

    Mă observ atunci când mă plâng şi înţeleg că nu o fac pentru a manipula sau a obţine milă de la cei din jur, ci într-o încercare impulsivă de a obţine înţelegerea şi validarea emoţională pe care acum învăţ să mi le ofer şi singură.

    Îmi vine greu să mă opresc din treaba de zi cu zi ca să-mi ascult corpul şi emoţiile, însă atunci când o fac, toate lucrurile pe care le fac după aceea au o încărcătură diferită, cu mai multă blândeţe şi prezenţă.

    Am început să mă surprind simţindu-mă vinovată sau cerându-mi scuze degeaba, dintr-o vină închipuită mai mult decât reală; devenind tristă sau tensionată dacă cei din jur se simt astfel şi având impresia că eu trebuie să le “repar” emoţiile. Mă observ, încep să iau decizii diferite legate de cum (re)acţionez, las emoţiile fiecăruia în responsabilitatea sa.

    Observ mai des atunci când tind să caut compulsiv sfaturi de la cei din jur, aşteptând ca cineva să-mi spună cum să acţionez. Iau decizii singură, asumându-mi că aş putea să greşesc.

    Cel mai greu îmi vine să îmi exprim emoţiile în mod direct. De obicei, aleg să nu le exprim sau să o fac în scris. Mi-e teamă că dacă o să o fac faţă în faţă, o să-mi pierd controlul, o să tremur, o să plâng, nu o să mai fiu în stare să spun niciun cuvânt. Mi-e teamă că ceilalţi vor crede că emoţiile mele sunt exagerate şi că nu are sens să le simt; mi-e teamă şi mie că nu am dreptul să-mi doresc altceva sau să primesc ce am nevoie. Aici încă am mult de mers. Poate mai puţin decât cred…dar tot se simte ca un munte de urcat.

     

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Capricorn:

    • a practica conştienţă legată de modul în care ne simţim şi de ce avem nevoie pe parcursul unei zile, poate prin pauze în care respirăm adânc, ne mişcăm conştient, stăm cu noi înşine şi ne ascultăm corpul şi emoţiile
    • a vorbi despre cum ne simţim, a purta discuţii personale cu cei apropiaţi
    • a cere ajutor atunci când avem nevoie, a-l accepta atunci când e oferit
    • a rămâne prezenţi într-o conversaţie cu cineva apropiat, dispuşi să fim atenţi atât la emoţiile proprii, cât şi la ale celuilalt, a vedea că interpretările raţionale, regulile, sfaturile pot adeseori să pună o barieră între noi şi celălalt
    • a împărţi responsabilităţile, a delega sarcini când e nevoie
    • a ne exprima emoţiile şi nevoile într-o conversaţie, de exemplu “Mă simt neglijată sau tristă atunci când faci x lucru şi aş avea nevoie să faci y în loc de asta”, oricât de greu ar fi să stăm în această stare de vulnerabilitate; a accepta că celălalt are şi el limite şi nu poate să facă tot ceea ce credem noi că ar trebui; a ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (apreciere, încurajări, limite sănătoase, respect)

    Drum bun prin luna aceasta şi prin luna iulie, când cele două eclipse ale verii vor accentua şi mai mult energia acestor două semne. Le vom simţi mai ales noi, cei cu mult Berbec, Rac, Balanţă sau Capricorn în astrograma natală 🙂

  • Blog

    Cum e să fii introvert la Ecstatic Dance

           

    Prima oară: după un somn de după-amiază care m-a lăsat cu un picior prin vise, mă târăsc până la Hermitage. Zic “mă târăsc” pentru că mi-e corpul greu, mă mişc cu încetinitorul, iar când ajung acolo mi se pare că sunt prea mulţi oameni, prea mulţi stimuli. Îmi vine să fug. Am nişte zile de om furios care n-are chef să vadă pe nimeni şi care e enervat de toată chestia asta cu spiritualitatea şi cu iubirea. Din fericire, nu se poate plăti cu cardul, aşa că plec în căutarea unui bancomat pe care îl găsesc muuuuult prea departe ca să-mi permită să mă şi întorc la eveniment la timp. Mă duc acasă.

    Pendulez între a mă simţi vinovată că nu m-am ţinut de plan (reacţia obişnuită) şi a accepta că am nişte zile în care sunt mai slăbită şi în care am nevoie să fiu singură. Până la urmă accept ce îmi transmite corpul (învăţ din ce în ce mai mult să îl respect), las vinovăţia deoparte.

    Cum eram foarte curioasă legat de ceremonia cu cacao, caut pe net şi găsesc că pot să-mi fac propriul ritual. Nu am cacao pentru ceremonii, dar am nişte nibs pe care le fierb în ceai de mentă şi apoi le mixez până când iese o pastă groasă, amară, cu care umplu o cană întreagă. În timp ce prepar băutura, pe fundal bat tobe şamanice, iar în mijlocul camerei aprind un cerc de lumânări. Băutura din cacao îmi încălzeşte tot corpul şi parcă mi se cuibăreşte în piept, încălzindu-l. E prima dată când îndrăznesc să încep singură un ritual, când am încredere că sunt destul de puternică să creez un spaţiu sacru. De obicei mă bazez pe alţi oameni, pe energia unui grup şi a unui îndrumător, însă acum îmi sunt eu singură îndrumătoare şi creatoare şi nu mă mai sfiesc să cânt, să dansez, să mă ating, să respir intens tot aerul pe care îl pot lua în plămâni, să plâng, să fiu cu mine şi pentru mine şi în acelaşi timp dincolo de toate lucrurile care ard şi de care mă eliberez.


    A doua oară: stau puţin pe gânduri, însă în ziua evenimentului am un mare chef să fiu printre oameni, să îi privesc în ochi, să îi ating, să simt spaţiul acela deschis şi plin de iubire care se creează oriunde se adună un grup cu intenţii înalte.

    Ne aşezăm într-un cerc imens, cât toată sala, şi ne conectăm fiecare cu băutura noastră din cacao- simţindu-i mirosul, temperatura şi, în final, gustul. E mai puţină şi mult mai puţin amară decât cea pe care mi-o făcusem eu acasă. Ritualul e mai scurt şi mai puţin intens- suntem mulţi. Însă atunci când începem să ne mişcăm prin sală, atingându-ne ca din greşeală, “mulţi” devine un atu. La început mergem în ritmul propriu, apoi DJ-ul ne îndrumă să grăbim pasul, să ne strecurăm unii printre ceilalţi, să fim jucăuşi, să batem din palme. Încă nu se aude nicio muzică în sală. Palmele noastre încropesc un ritm pe care DJ-ul îl modulează stând în centrul grupului şi mişcându-şi mâinile ca un dirijor. Sus, jos. Mai tare, mai încet. Stop!

    Urmează să ne încălzim găsind câte un partener temporar cu care să împărtăşim câteva mişcări. Nu mă simt aiurea, cum mă simt de obicei în momentele în care sunt printre străini. Nu simt că suntem străini în sala asta, ci doar oameni uniţi de acceasi intenţie care se bucură împreună. Îmi place atunci când, dansând, ne oglindim mişcările. Totul curge natural, e simplu, armonios. Mi-e mai greu atunci când celălalt face mişcări pe care nu trebuie să le oglindesc, ci să le completez. Îmi vine să fac cu totul altceva ca să scap de sentimentul ăsta de discomfort şi de teamă că nu o să pot fac faţă. Altă probă imaginară la care mă supun. Însă discomfortul dispare atunci când las deoparte gândurile şi mă mişc intuitiv, automat, şi chiar dacă nu mă sincronizez cu celălalt în mod perfect, creez mişcarea pe care o pot crea aici şi acum.

    Când începe dansul propriu-zis, rămân singură; privesc podeaua, îmi privesc corpul, iau fiecare mişcare ca pe o mică ofrandă pe care i-o aduc Universului- sau mie însămi. Timpul curge mai încet, dansul se simte ca o explorare a ceva sacru care a fost şi va fi mereu aici. E armonie până când nu mai e; se creează un alt fel de atmosferă, oamenii încep să roiască prin jur în timp ce muzica devine din ce în ce mai animată. La un moment dat scap de orice restricţii şi mă mişc cum îmi vine, sar, dau din cap, din piept, din fund, din ce am.  Mă dezlănţui până când simt că s-a consumat şi asta şi, după o mică pauză, revin în dans cu un fel nou de linişte în corp.

    Abia acum parcă lipseşte ceva. Continui să mă mişc. Mi-ar plăcea să dansez cu cineva, însă nu îndrăznesc să fac primul pas, evit priviri, îmi văd de treabă. Uneori propriul proces e o scuză foarte bună pentru a sta departe de alţii. Din fericire- iarăşi acel “din fericire” al întâmplărilor potrivite- cineva mă simte şi se apropie de mine; accept în mod natural, fără rezistenţă sau teamă. Ne atingem palmele uşor şi ne mişcăm braţele în sincron, păstrând palmele ca singurul punct de contact. Dansăm aşa 30-40 de minute, fără să întrerupem circuitul de energie în timp ce braţele şi corpurile ni se unduiesc, se îndoaie, stau pe loc, se mişcă la stânga şi la dreapta până când camera se învârte şi revine la loc cu aceeaşi viteză ameţitoare. Ne ţinem ochii închişi, ghidându-ne doar după semnalele corpului. Mă dor braţele. Nu contează. Ies să beau apă şi simt că aş putea să intru în vorbă cu oricine, chiar dacă nu i-am văzut în viaţa mea. Fac small talk, nu mă închid ca de obicei. Simt că dacă nu intru în vorbă, şi asta e perfect în regulă. Tac.

    Când mă întorc în sală, atmosfera deja e diferită, mai moale, ne îndreptăm spre un final blând. Mă mişc încet, puţin stângaci, mă bucur de corpul meu rămas iar singur. Mă bucur de contrastul între apropiere şi îndepărtare, cât de bine se simte atunci când sunt echilibrate, atunci când nici una, nici alta nu sunt în exces. Când DJ-ul se aşează în mijlocul nostru şi începe să cânte absolut angelic din voce şi din chitară, îmi vine să-l îmbrăţişez.

    Mă simt conectată, vie, racordată la tot ce e bun şi pur şi frumos, în universul ăsta în care a privi oamenii în ochi, a le onora prezenţa, a-i atinge şi a-i îmbrăţişa e ceva la fel de natural ca şi respiraţia. După aceea, discuţii mici; mă bucur şi de ele, însă plec cu liniştea şi cu inima plină.

    Poza e de aici.