• Astrologie,  Blog

    Umbriri

    Nu îmi era foarte clar cum se leagă opoziţiile Rac-Capricorn din ultima perioadă – şi din viitoarea perioadă, având în vedere că Nodurile Lunare rămân în aceste zodii până în 2020- de ceea ce se întâmplă concret în viaţa mea şi a celor din jur, până când nu am fost săptămâna asta la grupul de astrologie ţinut de Cristiana.

    Îmi scăpase exact tema care mă arde cel mai mult în momentul asta- judecata, critica, regulile, nevoia de control, care de fapt sunt manifestări mai puţin fericite ale Capricornului. Cu Nodul Sud în această zodie + cu Saturn şi cu Pluto, în perioada aceasta parcă sute –mii?- de ani de patriarhie se concentrează într-o încercare disperată de a continua tradiţia. Tradiţia regulilor, tradiţia lui “trebuie”- trebuie să ai un job stabil şi convenţional, o familie, o casă; trebuie să nu te abaţi de la ce se aşteaptă societatea de la tine; trebuie să tragi din greu ca să reuşeşti, pentru că viaţa e grea şi ai de arătat că-ţi meriţi pâinea; trebuie să taci şi să-ţi înghiţi emoţiile ca să poţi să funcţionezi, să performezi. Nu degeaba femeile au fost/sunt tratate aşa cum ştim, nu degeaba se zice “fii bărbat”, nu degeaba “you’re a pussy” e o insultă, un semn de slăbiciune, deşi realist vorbind, anatomia feminină e atât de puternică încât rezistă să treacă prin ea o întreagă fiinţă umană, în timp ce corespondentul masculin e terminat la o lovitură ceva mai puternică. Slăbiciunea feminină cu care am fost îndoctrinaţi atâta timp a fost doar modul unei societăţi patriarhale (iarăşi, nu degeaba Dumnezeu e văzut ca fiind bărbat) de a se apăra de propria umbra arzându-şi pe rug (la propriu, în Evul Mediu) emoţiile, sensibilitatea, disponibilitatea, receptivitatea, conexiunea cu partea magică, intuitivă a vieţii.

    Un prieten tocmai mi-a spus că surorile lui i-au adus, în final, la judecată pe bărbaţii care le-au abuzat în copilărie. Ei au ţesut o întreagă poveste care a aruncat vina pe ele, o încercare disperată de a-şi salva pielea (în ultima perioadă, Jupiter retrograd în Săgetător a trimis opoziţii spre planetele din Gemeni- minciuni, decepţii, abureli). Însă ele au obţinut o primă victorie obţinând un viitor proces. Poate de asta şi scriu cu atâta foc acum- nu dau vina pe bărbaţii, pe şefii, pe taţii, pe autorităţile lumii, însă multe din structurile, din regulile şi din dorinţa de control care ne-au adus unde suntem ca şi umanitate- atât cu rele, cât şi cu realizări importante- urmează să se transforme, să ia o nouă formă mai blândă, mai deschisă, în care disponibilitatea de a simţi se transformă din slăbiciune în putere.

    Simultan cu orice revoluţie se intensifică şi forţele care trag în direcţia inerţiei, a păstrării unui status quo expirat. Motivul pentru care am început să scriu postarea asta e pentru că mi-am dat seama că energia aceasta de Capricorn înfometat de putere nu e undeva în exteriorul meu, pentru a o putea învinovăţi confortabil, ci e în mine, în reacţiile, în emoţiile şi în gândurile mele din ultimul timp. Mă surprind judecându-i pe ceilalţi mai mult ca oricând, ca într-o spirală în care mereu vreau mai mult, dar care nu e satisfăcută niciodată. Judec atunci când cineva are o părere diferită de a mea, sar imediat să-i arăt cum stau lucrurile, cum am eu dreptate. Judec atunci când văd că cineva nu are aceleaşi valori ca şi mine- ca şi cum valorile mele sunt singurele valabile. Îmi zidesc cetatea de adevăruri şi de presupusă corectitudine şi aşa fug de realitatea unui contact emoţional real, în care pot să văd că celălalt e un om ca şi mine şi că e motivat de propriile lui lumini şi umbre, pe care eu, în cazul cel mai fericit, pot să le întrezăresc şi să le ating pasager, fără a înţelege pe deplin complexitatea şi frumuseţea vieţii lui- din care acum pot vedea doar un cuvânt, un comportament, o privire.

    Cu cât a crescut în mine furia, judecata, învinovăţirea altora, cu atât am întâlnit în exterior mai mulţi oameni care mi-au reflectat exact această parte din mine- oameni detaşaţi, reci, cărora le place să aibă puterea şi să dea sfaturi, să îmi arate calea. Cu unii am reacţionat ca un animal rănit şi provocat, altora le-am spus stop, poate pentru prima dată în viaţa mea în mod matur. Acum găsesc moduri de a-mi spune şi mie cuvintele potrivite, dar mai ales de a-mi simţi emoţiile astfel încât să nu mai evadez în raţionalizare şi în judecată.

    Am citit pe una din paginile mele preferate de astrologie despre conjuncţia Saturn-Pluto din 2020- ideea era că, până atunci, mecanismele prin care facem acum faţă problemelor noastre se vor descompune încet-încet prin transformări succesive până când realizăm că nimic din ce mergea înainte nu mai funcţionează. Nu mai merg alcoolul, superioritatea morală, co-dependenţa, furia, evadarea din realitate, izolarea, victimizarea…şi tot restul. Pier iluziile. Rămâne doar esenţa. Mie, una, îmi e teamă. Simt că ori mă schimb, ori că lucrurile se vor înrăutăţi până când nu vor mai avea cum. Şi schimbarea e un fel de moarte, dar mai blândă şi… de preferat.

    Îmi simt umbra mai puternică decât oricând, doar că de data asta am prins-o: e la lumină. Văd cât de mult trăiesc în ego, cum judec, cum mă cred mai bună, cum simt că am un destin special, cum tânjesc după atenţie, cum una din cele mai mari dorinţe ale mele e să fiu admirată (poate pentru că mi-e teamă de alternativă: să mă simt iubită); văd cum merg pe stradă cu capul plin de fantezii repetitive de adolescent care încă se crede în centrul lumii; văd cum, rămasă în pană, îmi vine să mă îndrăgostesc şi să-mi fac altar pentru aproape oricine, doar să am ce venera; văd cum mă înfurii, reacţionez, atac, simt dispreţ şi plănuiesc răzbunare, văd cum parcă mi-am pierdut de tot răbdarea cu copiii, văd cum încă mă ghidez după presiunea închipuită a ce ar trebui să fac şi să îndeplinesc pe lumea asta în loc să-mi văd de treabă şi de fericire că şi copilul etern care sunt. Observ toate astea, fac efort să le dau curs din ce în ce mai rar şi acum înţeleg că nu pot să am toată cunoaşterea şi creşterea din lume aici şi acum, aşa cum îmi doresc (de obicei, Saturn se pricepe la a ne arăta asta; în Capricorn, şi mai mult) şi că e în regulă să fiu un proces în desfăşurare, chiar şi atunci- sau mai ales când- e o treabă murdară.

    L-am visat pe Ramsay Bolton din Game of Thrones în ziua de după ce am scris postarea asta. Tocmai mă torturase repetitiv, dar acum eram amândoi într-o altă casă, într-o altă situaţie. Deşi eram puţin reticentă, nu mi-a fost foarte greu să glumesc cu el pe baza trecutului, să mă apropii de el ca un prieten, de pe aceeaşi frecvenţă. La un moment dat, am început chiar să mă îndrăgostesc de el. Mi se pare amuzant că gradul Eclipsei de mâine e gradul 11 din Rac: “Un clovn imită personalităţi cunoscute”. Umorul ca soluţie. Cam aşa a fost şi în visul meu. Umor şi un fel de pace prietenească încheiată cu traumele trecutului. Propria mea umbră, cele mai neplăcute părţi din mine (în vise, de obicei personajele reprezintă părţi din noi înşine) reflectate în faţa mea. Din interpretarea asta, pare că reuşesc în sfârşit să iubesc şi ce e mai întunecat din mine; din altă perspectivă, simt că rănile din vis sunt acolo de multe vieţi şi că, la un moment dat, va trebui să ajut la vindecarea lor lăsând în urmă “iubirea” asta nesănătoasă. Însă…poate mai târziu.

    Imagine: Christian Schloe

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    Iunie-iulie 2019. Rac şi Capricorn

    Foarte multe se întâmplă în momentul ăsta pe axa Rac-Capricorn. Mercur şi Marte sunt în Rac, în conjuncţie cu Nodul Nord şi în opoziţie cu Saturn, Pluto şi Nodul Sud din Capricorn, iar mie tot îmi vine să scriu despre aceste zodii, mai ales având în vedere că jocul lor e foarte evident în viaţa mea acum (am Ascendentul în Rac). Cele două semne reprezintă două tipuri diferite de energie: una nestructurată, fluidă, orientată spre emoţie şi una structurată, stabilă, orientată spre rezultate tangibile.

    Fiecare dintre noi exprimă aceste două energii în mod diferit în viaţa sa. Cum avem opoziţii între cele două semne în acest moment, putem tinde să manifestăm părţile lor cele mai intense.

    Racul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa conduşi prea tare de emoţii, a lua decizii doar pe baza a cum ne simţim (de exemplu, “N-am chef să fac x lucru, deci n-o să-l fac”- deşi ştiu că m-ar ajuta)
    • a ne plânge de viaţa noastră, a ne complace, a bârfi în loc să acţionăm
    • a avea grijă de ceilalţi fără să avem grijă şi de noi înşine
    • a prelua stările emoţionale ale celor din jur
    • a le face pe plac celorlalţi doar ca să nu riscăm pierderea unei relaţii (de exemplu, a nu ne implica în luarea unor decizii alături de celălalt, ci a-i lăsa lui responsabilitatea, chiar dacă decizia luată nu ne e pe plac)
    • a strânge emoţiile înăuntrul nostru şi a le lăsa să iasă în mod pasiv-agresiv (de exemplu, nu îţi spun ce mă deranjează, ci fac o afirmaţie neclară din care tu ar trebui să înţelegi că sunt supărată sau merg şi mă plâng la altcineva

    Capricornul la extremă/dezechilibrat poate să însemne:

    • a ne lăsa prea mult conduşi de raţiune, a lua decizii doar pe baza a ce e raţional şi folositor (de exemplu “Chiar dacă acum mă simt obosit sau trist şi aş avea nevoie de o pauză, trebuie să continui să muncesc/să fac x lucru”)
    • a nu vorbi despre cum ne simţim sau despre ce avem nevoie
    • a ne urma drumul şi a ne face treaba pe cont propriu, fără a cere sau a accepta ajutor
    • a nu fi receptivi la emoţiile celor din jur (de exemplu, a judeca pe cineva care spune că se simte rău, plânge sau vorbeşte despre nevoile sale, a pune limite de genul “Despre lucrurile astea nu vorbim”,  “Să nu exagerăm”)
    • a ne asuma prea mult responsabilitatea, acumulând resentimente legate de faptul că celălalt “nu face nimic”
    • a impune reguli şi limite, a da “ordine” în loc de a vorbi despre nevoile proprii (de exemplu, “De acum să nu mai faci x lucru”, “Aşa ceva nu se face”, în loc de “Mă simt… şi am nevoie de…”)

    În dezechilibru putem să sărim de la o extremă la alta, spre exemplu de la exprimări intense de emoţii (tristeţe, furie) la retragere în sine şi la tăcere, de la muncă exagerată la compensare prin escapism (inerţie, adicţii).

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Rac:

    • a ţine un jurnal de gânduri şi de evenimente şi a vedea că, de multe ori, lucruri pe care le refuzăm din teama de schimbare ne fac să ne simţim mult mai bine după aceea (de exemplu, a ieşi în oraş, a merge la un eveniment, a ne asuma un risc). A “rescrie” un obicei nesănătos prin a începe unul nou, a persevera
    • a rămâne conştienţi atunci când ne plângem sau bârfim. Fără judecată sau auto-învinovăţire, cu paşi mici; putem să schimbăm ceva doar dacă mai întâi observăm şi acceptăm că există
    • a programa măcar un lucru zilnic pe care să-l facem pentru noi înşine, pentru bucuria sau relaxarea proprie
    • a rămâne conştienţi dacă preluăm starea emoţională a celor din jur şi a ne aminti că putem să rămânem centraţi în propriile emoţii, chiar dacă va dura ceva până când ne vom obişnui să ne ascultăm şi pe noi înşine. A exprima empatie fără să ne contopim cu emoţia celuilalt
    • a ne asuma responsabilitatea deciziilor pe care le facem, a trece prin filtrul nostru sfaturile de la ceilalţi şi a acţiona după cum decidem că e bine
    • a exprima ceea ce simţim şi ceea ce avem nevoie în mod direct (“Când faci x lucru, mă simt… Aş avea nevoie să faci …)- acceptând faptul că celălalt s-ar putea să nu fie capabil să ne îndeplinească cerinţele. A îndrăzni să fim vulnerabili. A ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (siguranţă, validare emoţională, afecţiune, înţelegere).

    Din experienţa mea de Rac la extremă pot să spun că îmi vine uneori greu să mă ţin de un program sau să fac ceva nou, mai ales când mă simt tristă, dar că încet-încet reuşesc şi se merită.

    Mă observ atunci când mă plâng şi înţeleg că nu o fac pentru a manipula sau a obţine milă de la cei din jur, ci într-o încercare impulsivă de a obţine înţelegerea şi validarea emoţională pe care acum învăţ să mi le ofer şi singură.

    Îmi vine greu să mă opresc din treaba de zi cu zi ca să-mi ascult corpul şi emoţiile, însă atunci când o fac, toate lucrurile pe care le fac după aceea au o încărcătură diferită, cu mai multă blândeţe şi prezenţă.

    Am început să mă surprind simţindu-mă vinovată sau cerându-mi scuze degeaba, dintr-o vină închipuită mai mult decât reală; devenind tristă sau tensionată dacă cei din jur se simt astfel şi având impresia că eu trebuie să le “repar” emoţiile. Mă observ, încep să iau decizii diferite legate de cum (re)acţionez, las emoţiile fiecăruia în responsabilitatea sa.

    Observ mai des atunci când tind să caut compulsiv sfaturi de la cei din jur, aşteptând ca cineva să-mi spună cum să acţionez. Iau decizii singură, asumându-mi că aş putea să greşesc.

    Cel mai greu îmi vine să îmi exprim emoţiile în mod direct. De obicei, aleg să nu le exprim sau să o fac în scris. Mi-e teamă că dacă o să o fac faţă în faţă, o să-mi pierd controlul, o să tremur, o să plâng, nu o să mai fiu în stare să spun niciun cuvânt. Mi-e teamă că ceilalţi vor crede că emoţiile mele sunt exagerate şi că nu are sens să le simt; mi-e teamă şi mie că nu am dreptul să-mi doresc altceva sau să primesc ce am nevoie. Aici încă am mult de mers. Poate mai puţin decât cred…dar tot se simte ca un munte de urcat.

     

    Câteva moduri prin care putem să echilibrăm o energie de tip Capricorn:

    • a practica conştienţă legată de modul în care ne simţim şi de ce avem nevoie pe parcursul unei zile, poate prin pauze în care respirăm adânc, ne mişcăm conştient, stăm cu noi înşine şi ne ascultăm corpul şi emoţiile
    • a vorbi despre cum ne simţim, a purta discuţii personale cu cei apropiaţi
    • a cere ajutor atunci când avem nevoie, a-l accepta atunci când e oferit
    • a rămâne prezenţi într-o conversaţie cu cineva apropiat, dispuşi să fim atenţi atât la emoţiile proprii, cât şi la ale celuilalt, a vedea că interpretările raţionale, regulile, sfaturile pot adeseori să pună o barieră între noi şi celălalt
    • a împărţi responsabilităţile, a delega sarcini când e nevoie
    • a ne exprima emoţiile şi nevoile într-o conversaţie, de exemplu “Mă simt neglijată sau tristă atunci când faci x lucru şi aş avea nevoie să faci y în loc de asta”, oricât de greu ar fi să stăm în această stare de vulnerabilitate; a accepta că celălalt are şi el limite şi nu poate să facă tot ceea ce credem noi că ar trebui; a ne oferi nouă înşine acele lucruri pe care ceilalţi nu ni le pot oferi mereu (apreciere, încurajări, limite sănătoase, respect)

    Drum bun prin luna aceasta şi prin luna iulie, când cele două eclipse ale verii vor accentua şi mai mult energia acestor două semne. Le vom simţi mai ales noi, cei cu mult Berbec, Rac, Balanţă sau Capricorn în astrograma natală 🙂

  • Blog

    Cum e să fii introvert la Ecstatic Dance

           

    Prima oară: după un somn de după-amiază care m-a lăsat cu un picior prin vise, mă târăsc până la Hermitage. Zic “mă târăsc” pentru că mi-e corpul greu, mă mişc cu încetinitorul, iar când ajung acolo mi se pare că sunt prea mulţi oameni, prea mulţi stimuli. Îmi vine să fug. Am nişte zile de om furios care n-are chef să vadă pe nimeni şi care e enervat de toată chestia asta cu spiritualitatea şi cu iubirea. Din fericire, nu se poate plăti cu cardul, aşa că plec în căutarea unui bancomat pe care îl găsesc muuuuult prea departe ca să-mi permită să mă şi întorc la eveniment la timp. Mă duc acasă.

    Pendulez între a mă simţi vinovată că nu m-am ţinut de plan (reacţia obişnuită) şi a accepta că am nişte zile în care sunt mai slăbită şi în care am nevoie să fiu singură. Până la urmă accept ce îmi transmite corpul (învăţ din ce în ce mai mult să îl respect), las vinovăţia deoparte.

    Cum eram foarte curioasă legat de ceremonia cu cacao, caut pe net şi găsesc că pot să-mi fac propriul ritual. Nu am cacao pentru ceremonii, dar am nişte nibs pe care le fierb în ceai de mentă şi apoi le mixez până când iese o pastă groasă, amară, cu care umplu o cană întreagă. În timp ce prepar băutura, pe fundal bat tobe şamanice, iar în mijlocul camerei aprind un cerc de lumânări. Băutura din cacao îmi încălzeşte tot corpul şi parcă mi se cuibăreşte în piept, încălzindu-l. E prima dată când îndrăznesc să încep singură un ritual, când am încredere că sunt destul de puternică să creez un spaţiu sacru. De obicei mă bazez pe alţi oameni, pe energia unui grup şi a unui îndrumător, însă acum îmi sunt eu singură îndrumătoare şi creatoare şi nu mă mai sfiesc să cânt, să dansez, să mă ating, să respir intens tot aerul pe care îl pot lua în plămâni, să plâng, să fiu cu mine şi pentru mine şi în acelaşi timp dincolo de toate lucrurile care ard şi de care mă eliberez.


    A doua oară: stau puţin pe gânduri, însă în ziua evenimentului am un mare chef să fiu printre oameni, să îi privesc în ochi, să îi ating, să simt spaţiul acela deschis şi plin de iubire care se creează oriunde se adună un grup cu intenţii înalte.

    Ne aşezăm într-un cerc imens, cât toată sala, şi ne conectăm fiecare cu băutura noastră din cacao- simţindu-i mirosul, temperatura şi, în final, gustul. E mai puţină şi mult mai puţin amară decât cea pe care mi-o făcusem eu acasă. Ritualul e mai scurt şi mai puţin intens- suntem mulţi. Însă atunci când începem să ne mişcăm prin sală, atingându-ne ca din greşeală, “mulţi” devine un atu. La început mergem în ritmul propriu, apoi DJ-ul ne îndrumă să grăbim pasul, să ne strecurăm unii printre ceilalţi, să fim jucăuşi, să batem din palme. Încă nu se aude nicio muzică în sală. Palmele noastre încropesc un ritm pe care DJ-ul îl modulează stând în centrul grupului şi mişcându-şi mâinile ca un dirijor. Sus, jos. Mai tare, mai încet. Stop!

    Urmează să ne încălzim găsind câte un partener temporar cu care să împărtăşim câteva mişcări. Nu mă simt aiurea, cum mă simt de obicei în momentele în care sunt printre străini. Nu simt că suntem străini în sala asta, ci doar oameni uniţi de acceasi intenţie care se bucură împreună. Îmi place atunci când, dansând, ne oglindim mişcările. Totul curge natural, e simplu, armonios. Mi-e mai greu atunci când celălalt face mişcări pe care nu trebuie să le oglindesc, ci să le completez. Îmi vine să fac cu totul altceva ca să scap de sentimentul ăsta de discomfort şi de teamă că nu o să pot fac faţă. Altă probă imaginară la care mă supun. Însă discomfortul dispare atunci când las deoparte gândurile şi mă mişc intuitiv, automat, şi chiar dacă nu mă sincronizez cu celălalt în mod perfect, creez mişcarea pe care o pot crea aici şi acum.

    Când începe dansul propriu-zis, rămân singură; privesc podeaua, îmi privesc corpul, iau fiecare mişcare ca pe o mică ofrandă pe care i-o aduc Universului- sau mie însămi. Timpul curge mai încet, dansul se simte ca o explorare a ceva sacru care a fost şi va fi mereu aici. E armonie până când nu mai e; se creează un alt fel de atmosferă, oamenii încep să roiască prin jur în timp ce muzica devine din ce în ce mai animată. La un moment dat scap de orice restricţii şi mă mişc cum îmi vine, sar, dau din cap, din piept, din fund, din ce am.  Mă dezlănţui până când simt că s-a consumat şi asta şi, după o mică pauză, revin în dans cu un fel nou de linişte în corp.

    Abia acum parcă lipseşte ceva. Continui să mă mişc. Mi-ar plăcea să dansez cu cineva, însă nu îndrăznesc să fac primul pas, evit priviri, îmi văd de treabă. Uneori propriul proces e o scuză foarte bună pentru a sta departe de alţii. Din fericire- iarăşi acel “din fericire” al întâmplărilor potrivite- cineva mă simte şi se apropie de mine; accept în mod natural, fără rezistenţă sau teamă. Ne atingem palmele uşor şi ne mişcăm braţele în sincron, păstrând palmele ca singurul punct de contact. Dansăm aşa 30-40 de minute, fără să întrerupem circuitul de energie în timp ce braţele şi corpurile ni se unduiesc, se îndoaie, stau pe loc, se mişcă la stânga şi la dreapta până când camera se învârte şi revine la loc cu aceeaşi viteză ameţitoare. Ne ţinem ochii închişi, ghidându-ne doar după semnalele corpului. Mă dor braţele. Nu contează. Ies să beau apă şi simt că aş putea să intru în vorbă cu oricine, chiar dacă nu i-am văzut în viaţa mea. Fac small talk, nu mă închid ca de obicei. Simt că dacă nu intru în vorbă, şi asta e perfect în regulă. Tac.

    Când mă întorc în sală, atmosfera deja e diferită, mai moale, ne îndreptăm spre un final blând. Mă mişc încet, puţin stângaci, mă bucur de corpul meu rămas iar singur. Mă bucur de contrastul între apropiere şi îndepărtare, cât de bine se simte atunci când sunt echilibrate, atunci când nici una, nici alta nu sunt în exces. Când DJ-ul se aşează în mijlocul nostru şi începe să cânte absolut angelic din voce şi din chitară, îmi vine să-l îmbrăţişez.

    Mă simt conectată, vie, racordată la tot ce e bun şi pur şi frumos, în universul ăsta în care a privi oamenii în ochi, a le onora prezenţa, a-i atinge şi a-i îmbrăţişa e ceva la fel de natural ca şi respiraţia. După aceea, discuţii mici; mă bucur şi de ele, însă plec cu liniştea şi cu inima plină.

    Poza e de aici.

  • Astrologie,  Blog,  Psihologie

    (t)aur si valoare

    În timpul şcolii, valoarea mea de sine stătea în notele pe care le luam, ca şi cum ele conţineau substanţa magică prin care existenţa mea era validată. Ştampile roşu pe alb care-mi spuneau, în mintea mea (şi în a celorlalţi): “inteligentă!”, “conştiincioasă!”, “aşa cum trebuie!”. Am crezut toate lucrurile astea şi le-am interiorizat, le-am ataşat mie ca pe nişte haine scumpe care îmi dovedesc valoarea. Odată cu asta, normal că s-a născut şi frica de a le pierde.

    Povestea a fost aceeaşi şi la facultate, unde mi-a fost greu la început să accept că există oameni “mai inteligenţi”, “mai conştiincioşi” şi “mai aşa cum trebuie” decât mine. Totuşi, am continuat să mă hrănesc cu note. Ştiu să fac ceva bine, acel ceva e exact ce vrea lumea de la mine, aşa că bravo. Merit să exist.

    În tot timpul ăsta am continuat să trag concluzii despre ceea ce percep ca fiind “eu” şi din relaţiile pe care le-am avut. Am prieteni- super, exact ce trebuie. Ţin la cineva, iar el/ea ţine la mine- super, înseamnă că merit să fiu iubită. Primesc distanţă emoţională, răceală, respingere- ce spune asta despre mine? Nu ştiu exact. Sunt prea ocupată să ţin cu dinţii de relaţie, să nu cumva să rămân singură şi să aflu.

    Terminând facultatea, n-am mai putut să mă agăţ de note, aşa că am căutat cu anxietate un loc în care să fac ceva prin care să dovedesc că sunt utilă. Lucram deja, dar mi se cuibărise în minte ideea că predatul online sau astrologia nu sunt “joburi reale”, aşa că am decis să încerc altceva. Nu-mi pare rău. Jobul nou a fost interesant şi greu, a scos ce e mai bun şi ce e mai rău din mine. Aproape am căzut în capcana de a-mi extrage valoarea din cât de bine îmi fac treaba, însă “treaba” e relativă. Dacă mă angajez acum să fac şuruburi sau să manageriez o firmă şi eşuez lamentabil, cu o sală întreagă râzând de mine, asta mă face un om mai puţin valoros? Nu prea cred. Gata cu capcana asta.

    Totuşi, cum rămâne cu situaţia în care eşuez la ceva ce e important pentru mine?

    Oamenii care au Soarele în Taur sunt aici ca să evalueze şi să aprecieze calitatea, un proces care începe mai mereu cu sine. Ce am de oferit? Sunt valoros, merit respect, iubire, afecţiune? Obişnuim să asociem asta cu posesiunile noastre, cu relaţiile, cu succesul, cu inteligenţa sau cu cine mai ştie ce. Orice putem să “ataşăm” sinelui ca o anexă şi să spunem: “Ăsta sunt eu”. Sunt notele mele. Sunt succesul meu în carieră. Sunt relaţiile pe care le am, iubirea pe care o primesc, sunt inteligenţa, bunătatea sau deschiderea mea către experienţe noi. Berbecul şi Taurul, ca semne alăturate, îşi completează unul altuia defectele şi calităţile. Dacă Berbecul spune simplu “Eu sunt”, Taurul are cu siguranţă de adăugat ceva în plus.

    Nu e ceva rău. Nimic nu e rău. Taurul ne aminteşte constant că nu trăim în vid. Suntem aici ca să avem o experienţă de tip “pământ”: atingem, gustăm, simţim, apreciem, ne dorim şi avem. Apreciem ce e de calitate şi ce nu, ne bucurăm de ceea ce ne face plăcere. Dezechilibrul apare atunci când ni se pare că unele lucruri ni se cuvin- şi ni se cuvin în mod constant, nu doar o dată, acum. De ce? Ca să fim fericiţi şi împliniţi, normal. Ca să ne simţim fie foarte bine în plăcerea noastră (care de fapt compensează adeseori lipsa de iubire, începând cu iubirea de sine), fie valoroşi prin ceea ce ataşăm la propria persoană.

    Nu sunt un Taur cu o istorie foarte plăcută a ataşamentului. M-am agăţat de nenumărate lucruri ca să fug de faptul că nu mă accept decât dacă îndeplinesc o listă de condiţii. Ce bine că de partea cealaltă a zodiacului pândeşte Scorpionul, care detectează orice ataşament “pământean” şi, pe furiş, ne aminteşte că toţi ajungem în final în acelaşi loc, oricâţi bani, oricâte relaţii, oricâtă inteligenţă sau oricât succes am avea. Nimeni nu-l plăteşte pe Charon în locul nostru.

    Pare un lucru simplu- nimic nu rezistă, toate vin şi toate trec, dar pentru un Taur, ăsta poate fi cel mai dureros lucru. L-am conştientizat mai bine abia când mi-a venit imaginea mea într-o viaţă viitoare, lipsită de relaţiile fără de care acum am simţit că mor. Toate se uniformizează în timp, rănile, datoriile şi darurile care ne leagă unul de altul se vindecă, se plătesc sau se răsplătesc, iar fiecare suflet îşi vede de treaba lui. Care de fapt e treaba tuturor. Ce mai rămâne atunci? Nu ştiu. Ce este, probabil.

    De când Uranus, planeta schimbărilor bruşte, a independenţei şi a progresului a intrat în Taur (martie 2019), parcă nu mai există portiţă de ieşire din faţa schimbării. Nici un tunel secret, nici o gaură de iepure spre o lume fantastică şi ireală. “Dacă nu renunţi tu singură la ataşamentele care-ţi fac rău, o să le iau eu- şi nu va fi deloc plăcut.” Mesajul lui a fost clar.

    Ce înseamnă dacă eşuez la ceva important pentru mine? Nu e un dezastru. Viaţa merge înainte. Nu sunt relaţiile, jobul, inteligenţa, sănătatea mea. Ele contează- chiar enorm. Însă dacă pierd tot ce credeam că mă defineşte, dacă simt că mor fără să mor, ştiu că centrul meu va rămâne, că pot să mă apreciez aşa cum sunt şi că voi merita în continuare tot ce e bun, pur şi simplu pentru că exist. Iar în momentele dificile, asta e mai mult decât de ajuns.

    Las aici o scrisoare din trecut, de la eu cea de acum un an către mine din prezent. M-a bucurat mult când am primit-o azi. Parcă am ştiut că voi avea nevoie să regăsesc o voce blândă şi vindecătoare care să mă readucă dincolo de zidurile pe care le-am ridicat zilele astea. 

    Hi love,

    Happy birthday!! I just received a letter from Past 2017 Me, so I thought I’d pass the favor on.

    Right now I’m in love. My heart is opening. Not always, not always with ease, but it is. I love myself, my wounds, my inner children, my friends, the new people that I met and had more or less turbulent encounters with, I love my teachers and the groups that I went to, I love my dad and my mom and Diana and all the human ways in which we’re hurting each other without realizing, and loving each other in the best way we know how.

    I hope you’re doing something you love. I really hope this. Remember that this time last year, you were (almost) at the Fidelia course. What a big unknown lies ahead. Please don’t forget your passion for astrology. I hope you’re using it. I’m writing this in a state of confusion and a bit of anxiety, even though I know that what has to happen will happen. Maybe something else than astrology… Who knows. Maybe some trouble, maybe some luck. It doesn’t have to be big to be an adventure. Just living is pretty rad. And if it’s big- oh! pretty rad as well!

    Remember this – that your life isn’t under your complete control. That there are tides, cycles, and sometimes you gotta let go. That you’re alright as you are, yet in constant change. That I love you terribly much and I’ll always be here for you. Remember the piercing gaze from one of the journeys: me looking at me with pure assurance and power, with the clear conscience that I have to follow my intuition, my inner knowing- to uncover it, maybe- no matter what happens around me. Or inside me, for that matter.

    I hope you keep loving and loving stronger, that you open up to others more- enjoying solitude, but also being able to share more with others. I hope you’re more confident in your inner truth and follow your intuition more. I hope you radiate presence.

    I hope you keep doing the shamanic journeys, yoga and Prananadi. They’re so powerful!

    I hope that no matter what life sent your way in the past year, you’ve been able to adapt as you can, keeping your inner light strong.

    Happy birthday, you’re 25 and on Earth! Pretty damn amazing, right?

    Love, 
    Past Me

    2nd photo by Engin Akyurt from Pexels

  • Blog

    De început

    Bună, sunt Sorana şi sunt Taur cu Ascendentul în Rac- caut spaţii sigure unde pot să mă cuibăresc, fie că sunt ele locuri reale sau virtuale.

    Cu astrologia m-am întâlnit acum patru ani, în mijlocul unei perioade dificile. Cu ajutorul ei am început încet-încet să găsesc noi sensuri, să interpretez şi să re-interpretez ce mi se întâmpla până când am dat de firul unei esenţe luminoase, indestructibile, pe care încă o pierd din vedere şi o regăsesc constant.

    Astrologia ajută pentru că uneşte într-un tot simbolic experienţe care par aleatorii, rupte unele de altele. Le găseşte împletite pe acelaşi fir al personalităţii care vrea continuu să se actualizeze, să se împlinească. Prin ea, îmi reamintesc constant că viaţa nu e o linie ascendentă sau descendentă, ci o serie de cicluri, o linie ondulată care şerpuieşte când în sus, când în jos. Ritmul vieţii e similar cu ritmul naturii, toate sfârşiturile conţin sămânţa unui nou ciclu, iar fiecare bucăţică a vieţii are rolul ei, fie că ni se pare pozitivă sau negativă. Astrologia caută să reunească opusurile, să împace paradoxurile, să găsească centrul mandalei în care ne sunt trasate zilele şi să spulbere haosul ca fiind doar o iluzie. Cred că sunt multe alte instrumente care au acelaşi scop, dar mie ea îmi surâde cel mai mult.

    Cu scrisul m-am împrietenit din copilărie. Am Luna, Venus şi Mercur în Gemeni, iubesc cuvintele şi jocul lor. De-a lungul timpului mi-am accentuat, dar mi-am şi luminat întunericul scriind, după regula “orice joc e un mod de autocunoaştere”.

    Saga e numele meu preferat şi înseamnă “cea care vede” în limba nordică veche, fiind în acelaşi timp şi numele zeiţei poeziei şi a istoriei. În suedeza de azi, “saga” înseamnă poveste, iar în uz curent se referă la o poveste lungă, în etape, care vorbeşte despre evenimente conectate între ele. Mi s-a părut că se potriveşte cu astrologia, cu poezia, dar şi cu viaţa în general- o poveste în care fiecare dintre noi e erou în propria călătorie.

    Cu diacritice, devine “şagă”, glumă. Din perspectiva unui copil sau a unui înţelept, viaţa e o glumă cosmică, un joc în care se pot întâmpla tot felul de lucruri, dar care rămâne triumfal prin faptul că mereu te poţi detaşa de el pentru a-l vedea aşa cum e: un joc. N-are rost să mă prefac, momentele în care reuşesc să am perspectiva asta nu-mi acoperă nici jumătate din viaţă, dar atunci când sunt, sunt cele mai luminoase.

    Sper să te simţi comfortabil şi să regăseşti bucăţele din tine, mai mult sau mai puţin ştiute, printre rândurile de aici.