Proză

Zarea

                 – Păi şi cerul s-ar rupe sub tine la cât te-ai făcut, îmi spune Diandra, aruncându-mi o pătură din pragul uşii. Trebuie să mă întind puţin ca să o prind, aşa că scaunul scârţâie din nou. Las’că chem eu pe cineva să ţi-l facă… Zău că nu ştiu cine mai are scaune din astea.

                – Pe cine-l duce mintea. Dacă nu-l aveam deja, mi-l construiam, îi răspund. E un balansoar vechi de câteva decenii, cu modele în spirală sculptate în mânere. De obicei numărul de pături cu care îl acopăr e direct proporţional cu distanţa Soare-România. Cu cât e mai toamnă-iarnă, cu atât mă înfofolesc mai bine, orice numai să nu întru în casă. Mălina ştia treaba asta. Când venea frigul, scotea păturile din dulap, unele pe care le primise ca zestre, ieşea pe prispă şi mi le punea în jurul braţelor, rămânând şi ea acolo nişte secunde în plus. Apoi se aşeza direct pe scări şi îşi deschidea cartea.

                – Da, construiai tu pe dracu’, doar abia te mai mişti să-ţi faci mâncare, spune Diandra, trezindu-mă la realitate.

                N-am cum s-o judec. Vine la mine în fiecare zi fără s-o oblige nimeni, doar are şi ea familia ei, trei copii care o aşteaptă cu gura deschisă în faţa casei în fiecare seară după muncă. Are alte aşteptări de la un bărbat, a rămas cu ideile pe care ni le-au băgat părinţii în cap, bărbatul e stâlpul casei, Doamne fereşte să-l ia ploaia etc etc. În ciuda replicilor ei, o văd cum se uită uneori la mine cu atâta milă că îmi vine să mă duc eu s-o consolez, aşa că ştiu că înţelege.

                Mă pupă uşor pe obraz şi pleacă fără alte cuvinte. Mă uit după ea cum iese pe poartă. Dacă te uiţi cum merge, parcă nu e mic funcţionar la primăria unui sat uitat de lume, ci mai degrabă un mic Hitler cu intenţii bune. Da, îmi face bine prezenţa ei. Din clipa în care închide poarta, în curte se deschide o altă lume. Schimbarea e atât de evidentă încât parcă simt aerul căpătând altă textură, alt miros, iar pământul pare să-mi fugă de sub picioare. Nu, nu e doar faptul că m-am lăsat pe spate pe balansoar şi mi-am desprins tălpile de pe lemnul umed al prispei. E şi un alt fel de plutire, ca şi cum nu mai am nevoie de corpul ăsta şi îl las pur şi simplu în urmă, în spate, în jos, şi mă duc… unde? Naiba ştie. Fără ea, nici un loc nu mai e loc de dus.

                E vreme din aceea stranie, nori grei şi soare alternând, de parcă Dumnezeu are crize bipolare. Mă desprinde şi mai mult de mine. Nu cred că ar mai trebui să stau aici, dar nu cred nici că m-aş duce altundeva. Ea a vrut să ne mutăm, se săturase de gălăgia oraşului. Avea tendinţa să vadă lucrurile mai frumoase decât sunt. Eu văd copiii murdari de pe stradă, zoaiele de pe drum- orfane de canalizare-, nici o glorie în traiul simplu de la ţară. În oraş obişnuiam să stau pe balcon cu orele, uitându-mă în jos la oamenii intraţi la apă care se plimbau pe străzi şapte etaje mai jos. De când ne-am mutat aici, m-am cuibărit pe prispă.

                – Crezi că te-aş fi luat dacă nu-ţi plăcea să stai degeaba şi să te uiţi în gol ore în şir? îmi spunea ea, sărutându-mi fruntea. Cei mai buni oameni fac asta… Eu pufneam, înduioşându-mă de naivitatea ei şi iubind-o şi mai mult.

                Uite, din nou simt. O întindere nesfârşită de viaţă cu inima trează, vigilentă, ca un poliţist gata să sară la gâtul oricărui gând despre Mălina sau sentiment despre Mălina, să-l ia cu el la secţia de poliţie şi să-l ţină captiv acolo un mileniu de dor. Din nou simt şi mă gândesc că simt, dar tot nu reuşesc să omor sentimentul înfigându-i gândul în inimă. E moartă, asta e toată treaba. Acum o lună era vie în braţele mele şi acum e moartă în ale pământului, iar eu n-am nicio putere să o chem înapoi.

                Tocmai îl născuse pe Ştefan. Ne uitam amândoi în camera în care erau ţinuţi nou-născuţii, încercând să-l găsim. Normal, ea l-a depistat în câteva secunde.

                – Arată exact ca tine, nu vezi? îmi spusese, zâmbind mai să i se rupă faţa. Fericirea aceea toxică, mai mare decât zâmbetul şi corpul şi lumea. Eram amândoi atât de bucuroşi încât mi-era teamă că facem diabet pe fond de stres. De zece ani tot încercasem şi uite, acum ieşise un Ştefan. Îmi venea s-o am chiar acolo, pe holul spitalului, la naiba cu bunul simţ, ce altceva mai contează în iubire decât iubirea?

                Moartea. Asta mai contează.

                Nu mai pot să mă abţin şi încep să plâng, eu, singur în casa care trebuia să fie a noastră, blocat aici pe Pământ în timp ce ea şi Ştefan s-au dus cine ştie unde. Aş muri ca să apuc să-i mai ţin în braţe. Aş muri oricum.

                Îi aducea un prieten bun acasă de la spital, eu eram la muncă, atunci când un tir a intrat în maşină şi i-a făcut praf pe toţi trei.

                Ar fi trebuit să-mi iau liber de la muncă. Ar fi trebuit să-i aduc eu acasă, cum ar face un soţ bun.

                Ar fi trebuit pe dracu’. Numai proştii se învinovăţesc, crezând ei că au puterea să schimbe ce a pecetluit Dumnezeu. În lacrimile mele îşi face loc insidioasă, perversă, furia. Scările prispei sunt goale, pătuţul pe care îl pregătisem pentru Ştefan e gol, iar eu nu pot să schimb nimic, doar stau aici ca un om fără viitor şi aştept să treacă iadul.

                Simt cum alunec, tiptil, în inconştienţă. Nu în cea mare, doar o mică mostră, un drog cu efect limitat în timp. Mereu plânsul mi-a făcut somn, Diandra se lua toată ziua de mine când eram mic. Plângeam pentru vreo tâmpenie, după care adormeam în mijlocul casei. Amintirea îmi ia o greutate de pe inimă, acum mai rămân doar restul.

                Când mă trezesc, simt că afară s-a întunecat înainte să-mi deschid ochii. Miroase a pământ şi a aer însărcinat de ploaie. Încerc să mă mişc, dar – nu! Parcă braţele mi-au fost bătute în cuie pe balansoar, iar pleoapele lipite de ochi, tot corpul fiindu-mi ţinut în loc de hăţuri-fantomă. Încerc din nou să mă mişc- nimic. Încerc să gândesc- merge. Caut o soluţie, însă ceea ce îmi atrage atenţia e un sunet ciudat, ca un plânset de copil, venind de undeva din stânga mea. E un sunet amplificat care ajunge cu ecou în urechile mele, aruncându-mă într-o spirală în care îl aud, îl văd şi îl simt imprejmuindu-mi fiecare părticică a fiinţei.

                Brusc, îmi dau seama ce e: plânsul lui Ştefan, aşa cum am avut puţinele ocazii să îl aud în maternitate, în braţele Mălinei şi în pătuţul acela rătăcit printre alte zeci. Mălina avea dreptate, e un sunet inconfundabil, poate că par nebun, poate că sunt nebun, dar îl aud atât de clar! Atunci îmi dau seama că el e încă în viaţă, că i-am visat moartea şi că atunci când îmi voi deschide ochii, voi da de Mălina lângă mine şi de el în pătuţul din dormitor. Îi simt viaţa pulsând aproape tangibil prin vene alături de a mea şi mă las îmbătat de fericire, cuprins de impresia că zâmbesc în ciuda buzelor mele împietrite.

                Când simt că sângele începe să-mi curgă din nou prin vene, încălzindu-mi nervii şi readucându-mă la viaţă, uşurarea e însoţită de atingerea unui ghem uriaş de blană în braţele mele. O secundă, îmi trece prin minte gândul absurd că e un mutant, însă deschizându-mi ochii, mă sperii aşa de tare încât sar din scaun, iar ghemul misterios se răstoarnă de pe mine cu un miorlăit enervat.

                Până să mă dezmeticesc, deja ochii mi s-au umplut de lacrimi. Din nou.

                Pisica se gudură pe lângă mine, făcând cercuri în jurul picioarelor mele ca într-un dans absurd, de beţiv. E albă cu dungi negre şi portocalii care unduiesc de-a lungul corpului ei ca într-un joc de ape murdare. Zarea.

                – Vino-ncoa, Zarea, unde pizda mă-tii ai fost, te-am căutat amândoi luni întregi, te-ai dus la vânat sau ce? La vânat de motani, mânca-ţi-aş capul… Vorbăria mă distrage de la greutatea imensă pe care o simt în piept, ameţit de intensitatea cu care simţisem, în semi-conştienţă, că moartea fusese doar un vis. O iau în braţe, simţindu-i blana puţin aspră, absurd de reală, la capătul căreia găsesc bucăţele închegate de noroi. Începe să toarcă şi mi se urcă înspre umăr, frecandu-şi capul de gâtul meu. Mă gâdilă, aşa că râd printre lacrimi, un râs nervos, de nebun.

                Cât de crudă e mintea uneori, împletind iluzii acolo unde nu e decât golul fără fund al vieţii, încurcând mieunat de mâţă cu glas de copil. Cum să blestemi viaţa când poţi măcar să apreciezi ce creativă e în a te băga în rahat? Totuşi, Zării nu îi pasă de problemele astea. Ea doar toarce în extaz, bucuroasă de mine, inconştientă de ce fericire i-ar fi adus stăpânei dacă venea mai devreme, proasta de ea.

                Mălina a numit-o, normal. Era pisica ei, o crescuse de mică, până într-o după-amiază când nu s-a mai întors din explorările ei obişnuite prin curţile vecinilor. Fusesem siguri că a otrăvit-o cineva sau că a căzut în vreun butoi cu petrol. Ea plânsese zile în şir.

                Mie nu-mi plac pisicile şi nevoia lor stupidă de atenţie. Ea le adora.

                Zarea se uită la mine cu ochi mari şi verzi, innebunindu-mă cu torsul ei. O strâng în braţe cu toată iubirea de care sunt în stare şi îmi dau voie să cad.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *