Psihologie

“A da sfaturi cuiva în dificultate e ca şi cum te-ai căca în sufletul lui”

– o voce înţeleaptă, 2019

Nu cred că e un scenariu necunoscut: mie, cel puţin, când îmi spune cineva o problemă cu care se confruntă, mi se declanşează imediat instinctul de a da sfaturi, de a ajuta.

Problema e că “vreau să ajut” ţine de mine, de propriul meu complex de salvator şi nu de omul din faţa mea, care s-ar putea să aibă nevoie de un sfat, dar la fel de bine s-ar putea să aibă nevoie de ascultare sau de tăcere. Am fost învăţaţi (şi mai ales învăţate) să punem nevoile altora pe primul loc, iar asta duce de multe ori la un fel de cerc vicios în care încercăm să ne asumăm responsabilitatea pentru celălalt înainte să ne-o asumăm pentru noi inșine- apoi ne mirăm că nu funcţionează.

Cred că povestea începe din copilărie, când, în loc să fie ascultaţi, copiii sunt adeseori sfătuiţi despre ce “trebuie” şi ce “nu au voie” să facă. Mai multe lucruri se întâmplă când folosim, ca părinţi, ca prieteni, ca parteneri sintagme de genul “Trebuie să…”, “Nu face x”, “Fă y lucru”:

1- Presupunem că noi ştim mai bine ce se întâmplă în lumea interioară a celuilalt decât ştie el însuşi, ceea ce e fals.

În cazul copiilor, dacă un părinte le spune ce “e bine” să facă, să creadă, să gândească, aceştia ajung să nu aibă încredere în propriile lor semnale interioare. Părintele e sursa siguranţei, a vieţii pentru cei mici; în ochii lor, el are adevărul suprem, egal cu supravieţuirea. Dacă părintele începe să vorbească despre cum ar trebui să se simtă copilul într-o situaţie (“Nu-ţi fie frică”), cum să gândească (“Gândeşte-te la lucruri frumoase, lasă prostiile”) sau ce să facă (“Ar trebui să mergi la x sau y şcoală”), atunci copilul îşi sufocă instinctiv vocea interioară care îi dă informaţii corecte, reale despre el însuşi: poate e speriat, poate e trist, poate vrea să devină antrenor de delfini, cine ştie. Doar el stie- şi are nevoie de ascultare, de ocazia de a spune ce are pe suflet fără să simtă ca vreo parte din el e de neacceptat.

2- Cel sfătuit simte ruşine sau vinovăţie atunci când apare în el ceva care nu se conformează sfatului sau acelui “trebuie”.

Dacă ni s-a spus de mici cum e normal să fim, iar noi am internalizat acele idei, ne vom simţi ruşinaţi de noi înşine când vom “ieşi din tipar”, vinovaţi că am făcut ceva nepotrivit, şi vom ascunde sub preş ceea ce ni se pare a fi cărbune, mizerie în noi- tocmai acele lucruri care ne fac, de fapt, cine suntem, moment cu moment. Asta duce la mai puţină autenticitate, mai puţină bucurie şi satisfacţie cu viaţa, mai puţină deplinătate.

3- Comunicarea rămâne blocată (până când cineva face un pas diferit)

Dacă îi dăm cuiva un sfat pe care nu ni l-a cerut, îi oferim de obicei două opţiuni de reacţie: fie a se conforma/a deveni submisiv, fie a se revolta/a face pe dos. De cele mai multe ori sunt oscilaţii între aceste două poziţii, dar ele au în comun un lucru: nici una nu permite o comunicare reală, autentică. Pentru a ne deschide în faţa cuiva avem nevoie să ne simţim în siguranţă. Instrucţiunile şi limitele, dacă nu sunt însoţite de ascultare şi de înţelegere, sunt ca un zid de piatră trântit între cele două persoane care ar vrea, probabil, să comunice mai autentic.

4- Părţi din noi rămân ascunse, învelite comfortabil de critică şi de cerinţele pe care le proiectăm spre exterior. Rămâne un gol în cunoaşterea de sine pe care nu îl poate acoperi nimic altceva.

Mi-am amintit de curând cum mi-am petrecut toţi anii de licenţă criticând, în sinea mea şi cu prietenii, abordarea strictă, pozitivistă, limitată a facultăţii. Am adunat multă frustrare fiind într-un loc care nu mi se potrivea…până mi-am dat seama că îmi venea, de fapt, ca o mănuşă. Şi eu sunt strictă cu mine însămi, şi eu îmi ignor adeseori emoţiile şi sufletul, închipuindu-mi că sunt un fel de robot care trebuie doar programat, nu şi iubit. Îmi alesesem locul perfect.

Doar că, mulţi ani, nu mi-am dat seama de asta, n-am avut acces la informaţia aceasta atât de importantă despre mine pentru că am fost prea ocupată să învinovăţesc şi să critic ceva din exteriorul meu. E tare şmecher sufletul ăsta, cum îşi aruncă în exterior umbrele şi i se pare că e ceva în neregulă cu lumea, când de fapt îşi vede doar părţi din propriul sine în exil, prea sensibile, prea răni deschise ca să fie privite direct.

Când dăm sfaturi altora, când le dăm instrucţiuni, când le interpretăm experienţa fără să ni se ceară acest lucru, proiectăm asupra lor ceea ce am vrea, poate, să ne spunem nouă înşine.

Dacă până la sfârşitul vieţii o să scap de “trebuie”, de “nu e bine să…”, de ruşine şi de vinovăţie – şi de a le arunca asupra altora, dându-le sfaturi, încercând să-i salvez fără drept de apel- o să consider că am făcut un pas mare pentru sufletul meu. În acelaşi timp învăţ să spun “nu” atunci când primesc un sfat nedorit, chiar dacă celălalt nu e tocmai încântat de reacţia mea. Sper că tu, cel care citeşti asta, te joci deja/ din ce în ce mai flexibil şi mai permisiv printre regulile din tine <3

Cu drag,
Sorana

2 Comments

  • cancel gheorghe

    Prejudecatile milenare, mostenite deci, fac regulile in educatie. Dincolo de suferinte si de propria cautare a oricui, este esential sa fi om bun asta insemnand sa nu-i faci rau nici altuia, nici tie. In orice conexiune sau autoinventariere, doar asta urmaresc, constient, acum si in inconstient. Daca dupa asta ma simt si linistit, sunt aproape de.

    • Sorana

      Pentru mine e la fel de important sa fac lucruri bune cum e sa fiu intreaga, sa vad ca fac si lucruri bune, si lucruri care ii ranesc pe ceilalti uneori. Daca ma etichetez ca fiind un om bun, dupa aceea mi-e greu sa-mi vad greselile, pentru ca “un om bun nu face lucruri rele”, si am impresia ca ceilalti gresesc/sunt rai, in contrast cu mine. Daca eu sunt alb, ei sunt negru. Cand de fapt adevarul e in interactiunea dintre noi, nu doar in ce cred eu ca e bine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *