Blog

Blog de după eclipse

E prima zi din august, ziua când, acum mulţi ani, părinţii mei s-au căsătorit (La mulţi ani lor!). Aseară am fost la un cerc de femei în natură – a fost minunat, o baie de susţinere- şi, la un moment dat, am tras fiecare câte o carte dintr-un set, iar mie mi-a ieşit cartea “Înger de familie”. Mesajul ei era legat de căsătorie ca echilibrul dintre feminin şi masculin (pe care îl căutăm adeseori în exterior, dar care e şi în interiorul nostru, ca o “primă căsătorie”) şi de familie ca prilej de învăţare a acceptării şi a iertării. “Acceptă de unde vii şi mulţumeşte că ai posibilitatea să mergi (alt)undeva”. Parcă aşa era mesajul. Mi se pare atât de important pentru o grămadă de lucruri prin care trec acum, dar pe care nu ştiu să le apuc de un capăt şi să le privesc cum se derulează. Încă e confuză priveliştea. Pot doar să mă uit în urmă la luna iulie care tocmai a trecut şi să văd cum m-a schimbat.

După o perioadă în care am simţit foarte puternic singurătatea ca lipsă de susţinere emoţională, mi-am dat seama că am trăit până acum ca un copil, din mai multe puncte de vedere. M-am agăţat de cineva care mă făcea să simt că sunt în siguranţă şi că viaţa are sens şi fără care credeam că pur şi simplu o să mor (dar încă trăiesc, deşi simt că sunt o persoană pe care n-am mai locuit-o niciodată până acum). Am căutat, pe pilot automat, aprecierea tatălui meu pentru ceea ce făceam. Am rămas legată, ca un copil, de trecutul meu prin resentimente, judecată, tristeţe şi m-am pierdut prin (ne)prezent încercând să acopăr golurile cu tot felul de dependenţe. Îmi dau seama în continuare de lucrurile astea, încet, şi vreau să mă iert pentru fiecare moment în care uit. E normal. Vreau să îmi reprogramez creierul. Asta ia timp şi eşecuri.

Îmi dau seama şi că nu îmi place să muncesc. Îmi vine greu să amân satisfacţia imediată pentru un scop pe termen lung. Dacă nu e mâncare, orgasm, joc, fantezie, scris sau astrologie, atunci e greu şi mă găsesc reîntorcându-mă la lucrurile astea din nou şi din nou atunci când e vorba să-mi asum mai multe responsabilităţi, să iau decizii, să fiu adult, să fiu mai conştientă. Sunt în mine mulţi copii care vor plăcere şi libertate şi atât.

E în mine şi o parte care vrea doar să moară. Nu ştiu exact ce e cu ea, dar o am de mult (totuşi, nu de când eram copil) şi îmi spune uneori că nimic din toate astea nu au sens, se revoltă împotriva spiritualităţii, a sensurilor înalte, a eforturilor, poate de fapt impotriva presiunilor pe care le pun asupra mea să “evoluez”. Nu ştiu, poate o voi avea mereu. Dar, la fel cum e cu toţi copiii răsfăţaţi şi rebeli, cred că nu am de ales decât să trăiesc şi cu ea. Să ţin în braţe toate aceste părţi din mine şi să continui să fac ceea ce vreau să fac, deşi nu îmi place: să muncesc, să fac curat, să merg la magazin, să fac sport, să pun deoparte câţiva bani, să aleg mâncăruri mai sănătoase, să fac yoga, să respir adânc, să stau în linişte cu mine. Nu îmi plac lucrurile astea. Îmi plac plăcerea, uitarea totală de sine şi extazul cunoaşterii fără formă. Dar acum ştiu că ce îmi place nu e mereu şi bun pentru mine şi parcă simt cum câştig putere să fac şi alt fel de alegeri.

În iulie am fost în depresie. Aşa am ajuns la cineva care mi-a dat informaţii pe care le aşteptam de ani întregi, informaţii despre vieţile mele trecute. Simţeam de mult timp că ceva e ciudat, dar n-am ştiut să pun piesele de puzzle împreună. Simţeam doar că “am probleme cu feminitatea” şi că “x e singura care mă înţelege”. Acum e prima dată când au sens, şi tocmai pentru că au atâta sens cred că e şi atât de greu. Am fugit multă vreme de adevăr, iar acum că a ieşit la suprafaţă, a dispărut şi confortul iluziilor.

Nu ştiu cum vreau să arate viaţa mea de acum încolo. Îmi închipuiam până acum lucruri nerealiste. Speram că voi fi salvată de cineva sau de ceva sau că lucrurile vor merge doar spre bine, ca o linie ascendentă, dar am uitat de mine şi de cum îmi creez pas cu pas realitatea.

Asta am creat acum. Am scăpat şi de iluzia că am dat-o în bară la locul de muncă pentru că “ceilalţi sunt”- autoritari, cu probleme, dezorganizaţi sau mai ştiu eu cum. Şi iluzia asta a fost confortabilă, mi-a permis să nu-mi recunosc propriul eşec în a fi asertivă, decisă, puternică. Cum să fi fost, dacă încă simţeam că sunt conectată la oamenii importanţi din viaţa mea ca la un tub de oxigen? Cum să fiu asertivă dacă simţeam că pur şi simplu nu sunt? E în regulă acum, am văzut-o şi pe asta şi simt că sunt puţin mai pregătită pentru data viitoare.

Altă iluzie era aceea că voi merge în curând la cursul de psihoterapie integrativă şi voi deveni psiholog. Altă iluzie era aceea că voi deveni astrolog şi că asta mă va satisface complet. Tot cu ajutor am dat cortina deoparte şi am văzut că acum am nevoie să lucrez cu copii, începând din nou de la 0, oricât de greu ar fi asta pentru nerăbdarea si pentru aşteptările mele. Mă dezbrac şi de fantomele astea şi sunt recunoscătoare că am ocazia, în viaţa asta, să fac paşi spre vindecarea energiei mele feminine cu ajutorul celor mici, pe care sper că îi pot şi eu ajuta cum ştiu <3

Simt din modul în care scriu că încă sunt rece cu mine. Parcă abia am început să învăţ blândeţea, să simt că nu totul e o cursă sau o competiţie (deşi şi ele îmi plac, iar asta e în regulă). Paşi mici, mici, mici cu mici stropi de răbdare, de bucurie şi de disciplină. Luna asta am învăţat multe, e timpul să mă şi bucur de ele ^_^

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *