• Astrologie,  Blog

    Interludiu (Fecioară)

    A fost zilele trecute un trigon foarte frumos între Mercur (comunicarea, învăţarea) şi Jupiter (progresul, oportunităţile) în semne de foc: un semafor cu verdele aprins, o şansă de a învăţa, de a trăi şi de a înţelege mai multe dacă profităm de oportunităţile care apar. Nu am scris despre el pentru că m-am privit cum am lăsat o oportunitate să treacă pe lângă mine, în timp ce vedeam clar cum astrele îmi spun “da, încearcă, e un moment bun”.

    Nu am încercat. M-am hotărât totuşi să postez, chiar dacă mai târziu, să ignor partea din mine care îmi spune să nu mai scriu în veci despre astrologie atâta timp cât nu reuşesc să o folosesc în viaţa mea. E acea voce critică, constant nemulţumită dacă ceva nu iese perfect, împingându-mă zi de zi de la spate să fac ceva, să nu stau degeaba, să mă dovedesc utilă. Iar rezultatele sunt “totul sau nimic”- ori reuşesc, ori nu. Văd cât de util e modul ăsta de a gândi atunci când îmi doresc atât de mult să reuşesc încât… nici nu mă apuc.

    Soarele a intrat în Fecioară; şi Marte, şi Venus sunt în această zodie, în conjuncţie, iar umbra Fecioarei e chiar acest spirit critic, tendinţa de a găsi nod în papură la orice, de a vrea să repare tot pentru ca lucrurile să fie fără cusur, acum. Lumina din spatele umbrei e aspiraţia Fecioarei spre un ideal, spre puritate şi spre perfecţiune. Cred că aceste lucruri sunt minunate şi că ne putem apropia de ele văzându-ne, pe drum, şi cioburile sparte, greşelile, imperfectiunile- fără critică, cu ochii unei mame blânde care îşi acceptă copilul necondiţionat înainte să-l ajute să-şi îndrepte calea… sau pur şi simplu să şi-o urmeze în continuare, având încredere şi în comorile, şi în obstacolele de pe ea.

    Poate că orice greşeală creează un nou drum în care circumstanţele îşi schimbă forma după deciziile pe care le luăm. În luna care vine îmi doresc să fiu cât mai blândă cu mine şi cu ceilalţi, tocmai pentru că ştiu cum tendinţa va fi de a (auto)critica, a simţi că e de datoria mea să fiu perfectă (inteligentă, muncitoare, spirituală sau mai ştiu eu cum) sau să rezolv problemele altora, apoi de a mă frustra când nu reuşesc.

    Reminder pentru perioada Fecioarei: suntem de ajuns, chiar aici şi acum, fie că suntem în activitate sau nu. Munca, învăţarea sunt mai frumoase dacă scoatem presiunea din ele. Avem deja ceea ce căutăm.

    Reminder 2: Nu e de datoria noastră să rezolvăm problemele nimănui sau să-l aducem pe “calea cea bună”, chiar dacă (sau mai ales) e cineva apropiat- un partener, o rudă, un prieten bun. Cred că oamenii care se acceptă cu adevărat pe ei înşişi nu simt nevoia să îi schimbe pe ceilalţi, nu dau sfaturi, ci doar împărtăşesc din experienţa lor, fără aşteptarea de a fi aprobaţi sau ascultaţi. E şi ăsta un drum lung.

    Reminder 3: Natura e superbă în această perioadă, cu o voluptate blândă de sfârşit de vară. Parcă ies zânele din ascunziş, acum că s-a copt destul viaţa ❤

    Cu drag,
    Sorana

  • Blog

    Blog de după eclipse

    E prima zi din august, ziua când, acum mulţi ani, părinţii mei s-au căsătorit (La mulţi ani lor!). Aseară am fost la un cerc de femei în natură – a fost minunat, o baie de susţinere- şi, la un moment dat, am tras fiecare câte o carte dintr-un set, iar mie mi-a ieşit cartea “Înger de familie”. Mesajul ei era legat de căsătorie ca echilibrul dintre feminin şi masculin (pe care îl căutăm adeseori în exterior, dar care e şi în interiorul nostru, ca o “primă căsătorie”) şi de familie ca prilej de învăţare a acceptării şi a iertării. “Acceptă de unde vii şi mulţumeşte că ai posibilitatea să mergi (alt)undeva”. Parcă aşa era mesajul. Mi se pare atât de important pentru o grămadă de lucruri prin care trec acum, dar pe care nu ştiu să le apuc de un capăt şi să le privesc cum se derulează. Încă e confuză priveliştea. Pot doar să mă uit în urmă la luna iulie care tocmai a trecut şi să văd cum m-a schimbat.

    După o perioadă în care am simţit foarte puternic singurătatea ca lipsă de susţinere emoţională, mi-am dat seama că am trăit până acum ca un copil, din mai multe puncte de vedere. M-am agăţat de cineva care mă făcea să simt că sunt în siguranţă şi că viaţa are sens şi fără care credeam că pur şi simplu o să mor (dar încă trăiesc, deşi simt că sunt o persoană pe care n-am mai locuit-o niciodată până acum). Am căutat, pe pilot automat, aprecierea tatălui meu pentru ceea ce făceam. Am rămas legată, ca un copil, de trecutul meu prin resentimente, judecată, tristeţe şi m-am pierdut prin (ne)prezent încercând să acopăr golurile cu tot felul de dependenţe. Îmi dau seama în continuare de lucrurile astea, încet, şi vreau să mă iert pentru fiecare moment în care uit. E normal. Vreau să îmi reprogramez creierul. Asta ia timp şi eşecuri.

    Îmi dau seama şi că nu îmi place să muncesc. Îmi vine greu să amân satisfacţia imediată pentru un scop pe termen lung. Dacă nu e mâncare, orgasm, joc, fantezie, scris sau astrologie, atunci e greu şi mă găsesc reîntorcându-mă la lucrurile astea din nou şi din nou atunci când e vorba să-mi asum mai multe responsabilităţi, să iau decizii, să fiu adult, să fiu mai conştientă. Sunt în mine mulţi copii care vor plăcere şi libertate şi atât.

    E în mine şi o parte care vrea doar să moară. Nu ştiu exact ce e cu ea, dar o am de mult (totuşi, nu de când eram copil) şi îmi spune uneori că nimic din toate astea nu au sens, se revoltă împotriva spiritualităţii, a sensurilor înalte, a eforturilor, poate de fapt impotriva presiunilor pe care le pun asupra mea să “evoluez”. Nu ştiu, poate o voi avea mereu. Dar, la fel cum e cu toţi copiii răsfăţaţi şi rebeli, cred că nu am de ales decât să trăiesc şi cu ea. Să ţin în braţe toate aceste părţi din mine şi să continui să fac ceea ce vreau să fac, deşi nu îmi place: să muncesc, să fac curat, să merg la magazin, să fac sport, să pun deoparte câţiva bani, să aleg mâncăruri mai sănătoase, să fac yoga, să respir adânc, să stau în linişte cu mine. Nu îmi plac lucrurile astea. Îmi plac plăcerea, uitarea totală de sine şi extazul cunoaşterii fără formă. Dar acum ştiu că ce îmi place nu e mereu şi bun pentru mine şi parcă simt cum câştig putere să fac şi alt fel de alegeri.

    În iulie am fost în depresie. Aşa am ajuns la cineva care mi-a dat informaţii pe care le aşteptam de ani întregi, informaţii despre vieţile mele trecute. Simţeam de mult timp că ceva e ciudat, dar n-am ştiut să pun piesele de puzzle împreună. Simţeam doar că “am probleme cu feminitatea” şi că “x e singura care mă înţelege”. Acum e prima dată când au sens, şi tocmai pentru că au atâta sens cred că e şi atât de greu. Am fugit multă vreme de adevăr, iar acum că a ieşit la suprafaţă, a dispărut şi confortul iluziilor.

    Nu ştiu cum vreau să arate viaţa mea de acum încolo. Îmi închipuiam până acum lucruri nerealiste. Speram că voi fi salvată de cineva sau de ceva sau că lucrurile vor merge doar spre bine, ca o linie ascendentă, dar am uitat de mine şi de cum îmi creez pas cu pas realitatea.

    Asta am creat acum. Am scăpat şi de iluzia că am dat-o în bară la locul de muncă pentru că “ceilalţi sunt”- autoritari, cu probleme, dezorganizaţi sau mai ştiu eu cum. Şi iluzia asta a fost confortabilă, mi-a permis să nu-mi recunosc propriul eşec în a fi asertivă, decisă, puternică. Cum să fi fost, dacă încă simţeam că sunt conectată la oamenii importanţi din viaţa mea ca la un tub de oxigen? Cum să fiu asertivă dacă simţeam că pur şi simplu nu sunt? E în regulă acum, am văzut-o şi pe asta şi simt că sunt puţin mai pregătită pentru data viitoare.

    Altă iluzie era aceea că voi merge în curând la cursul de psihoterapie integrativă şi voi deveni psiholog. Altă iluzie era aceea că voi deveni astrolog şi că asta mă va satisface complet. Tot cu ajutor am dat cortina deoparte şi am văzut că acum am nevoie să lucrez cu copii, începând din nou de la 0, oricât de greu ar fi asta pentru nerăbdarea si pentru aşteptările mele. Mă dezbrac şi de fantomele astea şi sunt recunoscătoare că am ocazia, în viaţa asta, să fac paşi spre vindecarea energiei mele feminine cu ajutorul celor mici, pe care sper că îi pot şi eu ajuta cum ştiu <3

    Simt din modul în care scriu că încă sunt rece cu mine. Parcă abia am început să învăţ blândeţea, să simt că nu totul e o cursă sau o competiţie (deşi şi ele îmi plac, iar asta e în regulă). Paşi mici, mici, mici cu mici stropi de răbdare, de bucurie şi de disciplină. Luna asta am învăţat multe, e timpul să mă şi bucur de ele ^_^