• Blog,  Psihologie

    Zidul necesar

    Gândindu-mă la “graniţe personale” îmi vine în minte imaginea unui zid, diferit în aspect pentru fiecare, în care există una sau mai multe porţi pe care ceilalţi pot intra. “A avea un zid în jurul tău” ne duce cu gândul la o persoană care se izolează, care nu îi lasă pe ceilalţi aproape de ea, dar putem cădea şi în cealaltă extremă prin a nu avea ziduri deloc, a da liber din energia noastră celorlalţi fără să ne dăm seama când asta ne dăunează.

    La fostul meu loc de muncă, încercăm să fiu totul pentru toţi copiii cu care lucram, să fiu în fiecare moment acolo pentru ei. Mi-am dat seama că asta mă epuiza. Încercam să ofer fără niciun filtru. Învăţ acum că e normal să nu preiau mereu emoţiile celor mici, să îi las să plângă uneori dacă vor să se descarce, să nu fug instant spre ei ca să le îndeplinesc orice cerere. Prin a stabili limite personale, cred că îi ajutăm şi pe ceilalţi să înveţe să-şi tolereze frustrarea şi să respecte umanitatea fiecăruia, în toate nuanţele şi formele ei.

    Neavând zidurile construite prea bine, m-am apropiat de multe ori de oameni cu acelaşi tip de limite defectuoase cu care am făcut schimb de bagaje: ei mi-au aruncat peste gard bagajul lor emoţional, iar eu l-am aruncat pe al meu, din dorinţa de a primi validare, înţelegere. Încă încerc să îmi dau seama cum să pun limite când nu îmi doresc ca cineva să mi “se plângă”, pentru că ştiu că “a se plânge” înseamnă de fapt a vrea să-ţi împărtăşeşti durerea în speranţa că asta te va vindeca… iar ăsta e un proces valid. În acelaşi timp, fiecare are dreptul să decidă când e disponibil să asculte şi când nu.

    Atunci când nu mi-am pus graniţe personale la timp, m-am lăsat folosită (a fost alegerea mea, conştientă sau nu), iar zidurile au ţâşnit din pământ cu o forţă pe care nu aş fi putut să o mobilizez conştient şi s-au manifestat sub forma furiei, a blamării, a repulsiei care m-au rănit şi pe mine, şi pe celălalt.

    În alte situaţii, când am reuşit să pun limite la timp, am simţit vinovăţie- lucru normal după ani în care şablonul mi-a fost, inconştient, “celălalt e pe primul loc”. De multe ori nici reacţia celorlalţi nu e tocmai frumoasă când punem o limită, mai ales dacă nu sunt obişnuiţi cu asta, dar e la fel de normală (furie, învinovăţire, tristeţe, testarea limitei pentru a vedea dacă e pe bune). E o situaţie în care, pentru o vreme, nimeni nu e foarte fericit, dar pe termen lung scopul e o relaţie mai sănătoasă, mai autentică.

    Limitele personale pot fi de mai multe feluri: limite fizice (nu vreau să fiu atins, îmbrăţişat acum), limite materiale (acest obiect e al meu, îl poţi folosi doar sub x circumstanţe), limite de timp/de energie (te rog să mă anunţi dacă întârzii), limite mentale (înţeleg că ai altă părere, dar te rog să nu mi-o impui), limite emoţionale (nu sunt dispus să vorbesc despre asta, nu sunt dispus să te ascult acum).

    Ne completăm cu toţii unul pe altul într-un dans care ne repetă trecutul; cineva cu limite defectuoase probabil că a fost învăţat sau a preluat inconştient de la părinţi sau din neam ideea că trebuie să oferi, să îi ajuţi mereu pe ceilalţi, să te pui pe tine pe locul doi. Nu s-a dezvoltat un simţ sănătos al sinelui, ideea de “eu” a devenit legată foarte tare de “ceilalţi”. În schimb, persoanele care sunt obişnuite să încalce limitele celorlalţi probabil că nu au avut destule reguli impuse de părinţi; poate că părinţii i-au lăsat, ca şi copii, să le încalce limitele personale din dorinţa de a le oferi totul, iar ei au învăţat că ceilalţi vor fi mereu disponibili pentru ei, mereu deschişi. Pare că, de multe ori, cele două tendinţe- a-ţi lăsa limitele încălcate şi a le încălca pe ale celorlalti- se suprapun. O persoană rănită răneşte la rândul ei, un agresor e şi el în suferinţă.

    Eu acum fac cunoştinţă mai bine cu spaţiul din interiorul zidurilor mele, cu ce poate şi ce vrea el să ducă, după ani în care a preluat mai tot ce i s-a oferit. Porţile acelea din zidul nostru sunt acolo ca să le deschidem şi să le închidem conştient, pentru a lăsa înăuntru atât cât ştim că suntem dispuşi să primim aici şi acum. Poate că familiarizarea cu spaţiul acela interior, cu emoţiile, gândurile, valorile care îl locuiesc, e cel mai important – şi cel mai laborios- pas atunci când stabilim ce vrem să lăsăm dincolo de zid şi ce nu.

    [Imagine: Helena Almeida, Study for inner improvement]

     

  • Astrologie

    Jupiter în Capricorn (2 decembrie 2019- 19 decembrie 2020)

    Jupiter în Săgetător ne-a purtat, în ultimul an, în călătorii prin alte ţări sau prin tărâmuri interioare, unde am descoperit noi adevăruri şi noi perspective.

    Din 2 decembrie, Jupiter intră în Capricorn pentru următorul an, un semn unde nu se simte la fel de în largul lui ca în Săgetător. Aici, el e adus cu picioarele pe pământ, speranţele sunt confruntate cu limitele realităţii şi cu efortul necesar pentru a le îndeplini, credinţele proprii cer dovezi şi aplicaţii practice.

    Poate fi o perioadă în care împământăm roadele a ceea ce s-a întâmplat cu Jupiter în Săgetător (călătorii, cursuri, practici spirituale, acţiuni spontane, râset şi credinţă) prin efort susţinut, organizare, disciplină.

    Pluto se află în Capricorn din 2008, iar Saturn din 2017. În zona reprezentată de Capricorn în astrograma natală am trecut fiecare prin transformări mari, am avut şi încă avem de înfruntat provocări care să ne strunească disciplina, valorile, auto-eficacitatea.

    Cu Jupiter alăturându-se celor două planete, putem simţi cum ni se ridică o parte din povară de pe umeri. Lucrurile se pot desfăşura mai uşor, cu ceva mai puţin efort sau greutate, putem vedea mai clar binecuvântările dintr-o situaţie grea.

    Ne vine mai uşor să fim maturi şi responsabili, să ne conectăm la acea figură de autoritate arhetipală din interiorul nostru şi să luăm deciziile bune pentru noi, vindecând relaţia cu această parte din noi care poate că a fost, o vreme, prea dură sau prea delăsătoare.

    Jupiter este vindecătorul, iar Capricornul reprezintă structurile externe de autoritate (tatăl, şefii, instituţiile), deci poate fi o perioadă de vindecare a relaţiei noastre cu autorităţile din viaţa noastră.

    Pentru fiecare dintre semne, domeniul vieţii în care au existat provocări şi transformări în ultimii ani şi unde acum suntem susţinuţi să găsim, tot prin muncă şi responsabilizare, mai multă bucurie şi mai mult succes este:

    Berbec- cariera, statutul, imaginea publică, efortul şi disciplina pentru atingerea scopurilor

    Taur– călătorii, relaţii cu străinătatea, studii universitare, cursuri, credinţe, practici spirituale

    Gemeni– sexualitate, resurse împărtăşite cu ceilalţi, datorii, taxe, emoţii şi dorinţe profunde, vindecarea rănilor din trecut

    Rac– relaţii, parteneriate, contracte, modul în care ne raportăm la ceilalţi, găsind un echilibru între compromis şi limite personale

    Leu– munca, organizarea timpului de zi cu zi, rutinele, obiceiurile alimentare sau legate de sport, sănătatea şi vindecarea

    Fecioară– creativitate, hobby-uri, vindecarea copilului interior, bucurie şi joc, încredere în sine, spontaneitate, educaţie, relaţia cu copiii

    Balanţă– familie, casă, imobiliare, sentimentul de siguranţă, relaţia cu părinţii şi cu familia, tradiţiile, relaţia cu pământul/ţara, vindecarea copilului interior, iertarea trecutului

    Scorpion– comunicare, gândire, învăţare, relaţia cu surorile/fraţii şi cu mediul din jur; acumularea de informaţii (de exemplu din cărţi, articole, ştiri) şi împărtăşirea de informaţii (scris, vorbit); şabloanele de gândire

    Săgetător: banii câştigaţi prin eforturile proprii, bunuri, afaceri, abilităţi proprii, aprecierea de sine, relaţia cu corpul fizic, simţurile, nevoile de bază, ataşamentele

    Capricorn: sinele, corpul fizic, imaginea de sine, drumul în viaţă, responsabilitatea şi maturizarea, succesul

    Vărsător: lumea interioară, conexiunea cu divinitatea, compasiunea şi sacrificiile, dependenţele, iluziile, dar şi visele, creativitatea şi vindecarea

    Peşti: prieteniile, grupurile, oamenii cu idealuri similare, sentimentul de alienare versus apartenenţă, cauzele sociale (voluntariate, ONG-uri), internetul, preocupările inovative (tehnologie, reforme, invenţii, ştiinţe de graniţă)

    [Imagine: Hüseyin Şahin]

  • Poezie

    tablou

    zeu tomnatic,

    fruct copt până la refuz,

    aluneci spre amurg

    greu de timp

     

    îngenuncheat

    la altarul măştilor trecute,

     

    porţi oglinda chipului prezent

    de aur întărit

     

    gata! ce-ai lucrat vara nu mai poţi schimba.

    valuri de lumină îngheţate către cer

     

    dincolo de bine şi de rău:

    marea indiferenţă a faptului împlinit

     

    [Imagine: Diana Cancel]

  • Psihologie

    “A da sfaturi cuiva în dificultate e ca şi cum te-ai căca în sufletul lui”

    – o voce înţeleaptă, 2019

    Nu cred că e un scenariu necunoscut: mie, cel puţin, când îmi spune cineva o problemă cu care se confruntă, mi se declanşează imediat instinctul de a da sfaturi, de a ajuta.

    Problema e că “vreau să ajut” ţine de mine, de propriul meu complex de salvator şi nu de omul din faţa mea, care s-ar putea să aibă nevoie de un sfat, dar la fel de bine s-ar putea să aibă nevoie de ascultare sau de tăcere. Am fost învăţaţi (şi mai ales învăţate) să punem nevoile altora pe primul loc, iar asta duce de multe ori la un fel de cerc vicios în care încercăm să ne asumăm responsabilitatea pentru celălalt înainte să ne-o asumăm pentru noi inșine- apoi ne mirăm că nu funcţionează.

    Cred că povestea începe din copilărie, când, în loc să fie ascultaţi, copiii sunt adeseori sfătuiţi despre ce “trebuie” şi ce “nu au voie” să facă. Mai multe lucruri se întâmplă când folosim, ca părinţi, ca prieteni, ca parteneri sintagme de genul “Trebuie să…”, “Nu face x”, “Fă y lucru”:

    1- Presupunem că noi ştim mai bine ce se întâmplă în lumea interioară a celuilalt decât ştie el însuşi, ceea ce e fals.

    În cazul copiilor, dacă un părinte le spune ce “e bine” să facă, să creadă, să gândească, aceştia ajung să nu aibă încredere în propriile lor semnale interioare. Părintele e sursa siguranţei, a vieţii pentru cei mici; în ochii lor, el are adevărul suprem, egal cu supravieţuirea. Dacă părintele începe să vorbească despre cum ar trebui să se simtă copilul într-o situaţie (“Nu-ţi fie frică”), cum să gândească (“Gândeşte-te la lucruri frumoase, lasă prostiile”) sau ce să facă (“Ar trebui să mergi la x sau y şcoală”), atunci copilul îşi sufocă instinctiv vocea interioară care îi dă informaţii corecte, reale despre el însuşi: poate e speriat, poate e trist, poate vrea să devină antrenor de delfini, cine ştie. Doar el stie- şi are nevoie de ascultare, de ocazia de a spune ce are pe suflet fără să simtă ca vreo parte din el e de neacceptat.

    2- Cel sfătuit simte ruşine sau vinovăţie atunci când apare în el ceva care nu se conformează sfatului sau acelui “trebuie”.

    Dacă ni s-a spus de mici cum e normal să fim, iar noi am internalizat acele idei, ne vom simţi ruşinaţi de noi înşine când vom “ieşi din tipar”, vinovaţi că am făcut ceva nepotrivit, şi vom ascunde sub preş ceea ce ni se pare a fi cărbune, mizerie în noi- tocmai acele lucruri care ne fac, de fapt, cine suntem, moment cu moment. Asta duce la mai puţină autenticitate, mai puţină bucurie şi satisfacţie cu viaţa, mai puţină deplinătate.

    3- Comunicarea rămâne blocată (până când cineva face un pas diferit)

    Dacă îi dăm cuiva un sfat pe care nu ni l-a cerut, îi oferim de obicei două opţiuni de reacţie: fie a se conforma/a deveni submisiv, fie a se revolta/a face pe dos. De cele mai multe ori sunt oscilaţii între aceste două poziţii, dar ele au în comun un lucru: nici una nu permite o comunicare reală, autentică. Pentru a ne deschide în faţa cuiva avem nevoie să ne simţim în siguranţă. Instrucţiunile şi limitele, dacă nu sunt însoţite de ascultare şi de înţelegere, sunt ca un zid de piatră trântit între cele două persoane care ar vrea, probabil, să comunice mai autentic.

    4- Părţi din noi rămân ascunse, învelite comfortabil de critică şi de cerinţele pe care le proiectăm spre exterior. Rămâne un gol în cunoaşterea de sine pe care nu îl poate acoperi nimic altceva.

    Mi-am amintit de curând cum mi-am petrecut toţi anii de licenţă criticând, în sinea mea şi cu prietenii, abordarea strictă, pozitivistă, limitată a facultăţii. Am adunat multă frustrare fiind într-un loc care nu mi se potrivea…până mi-am dat seama că îmi venea, de fapt, ca o mănuşă. Şi eu sunt strictă cu mine însămi, şi eu îmi ignor adeseori emoţiile şi sufletul, închipuindu-mi că sunt un fel de robot care trebuie doar programat, nu şi iubit. Îmi alesesem locul perfect.

    Doar că, mulţi ani, nu mi-am dat seama de asta, n-am avut acces la informaţia aceasta atât de importantă despre mine pentru că am fost prea ocupată să învinovăţesc şi să critic ceva din exteriorul meu. E tare şmecher sufletul ăsta, cum îşi aruncă în exterior umbrele şi i se pare că e ceva în neregulă cu lumea, când de fapt îşi vede doar părţi din propriul sine în exil, prea sensibile, prea răni deschise ca să fie privite direct.

    Când dăm sfaturi altora, când le dăm instrucţiuni, când le interpretăm experienţa fără să ni se ceară acest lucru, proiectăm asupra lor ceea ce am vrea, poate, să ne spunem nouă înşine.

    Dacă până la sfârşitul vieţii o să scap de “trebuie”, de “nu e bine să…”, de ruşine şi de vinovăţie – şi de a le arunca asupra altora, dându-le sfaturi, încercând să-i salvez fără drept de apel- o să consider că am făcut un pas mare pentru sufletul meu. În acelaşi timp învăţ să spun “nu” atunci când primesc un sfat nedorit, chiar dacă celălalt nu e tocmai încântat de reacţia mea. Sper că tu, cel care citeşti asta, te joci deja/ din ce în ce mai flexibil şi mai permisiv printre regulile din tine <3

    Cu drag,
    Sorana

  • Astrologie,  Blog

    Interludiu (Fecioară)

    A fost zilele trecute un trigon foarte frumos între Mercur (comunicarea, învăţarea) şi Jupiter (progresul, oportunităţile) în semne de foc: un semafor cu verdele aprins, o şansă de a învăţa, de a trăi şi de a înţelege mai multe dacă profităm de oportunităţile care apar. Nu am scris despre el pentru că m-am privit cum am lăsat o oportunitate să treacă pe lângă mine, în timp ce vedeam clar cum astrele îmi spun “da, încearcă, e un moment bun”.

    Nu am încercat. M-am hotărât totuşi să postez, chiar dacă mai târziu, să ignor partea din mine care îmi spune să nu mai scriu în veci despre astrologie atâta timp cât nu reuşesc să o folosesc în viaţa mea. E acea voce critică, constant nemulţumită dacă ceva nu iese perfect, împingându-mă zi de zi de la spate să fac ceva, să nu stau degeaba, să mă dovedesc utilă. Iar rezultatele sunt “totul sau nimic”- ori reuşesc, ori nu. Văd cât de util e modul ăsta de a gândi atunci când îmi doresc atât de mult să reuşesc încât… nici nu mă apuc.

    Soarele a intrat în Fecioară; şi Marte, şi Venus sunt în această zodie, în conjuncţie, iar umbra Fecioarei e chiar acest spirit critic, tendinţa de a găsi nod în papură la orice, de a vrea să repare tot pentru ca lucrurile să fie fără cusur, acum. Lumina din spatele umbrei e aspiraţia Fecioarei spre un ideal, spre puritate şi spre perfecţiune. Cred că aceste lucruri sunt minunate şi că ne putem apropia de ele văzându-ne, pe drum, şi cioburile sparte, greşelile, imperfectiunile- fără critică, cu ochii unei mame blânde care îşi acceptă copilul necondiţionat înainte să-l ajute să-şi îndrepte calea… sau pur şi simplu să şi-o urmeze în continuare, având încredere şi în comorile, şi în obstacolele de pe ea.

    Poate că orice greşeală creează un nou drum în care circumstanţele îşi schimbă forma după deciziile pe care le luăm. În luna care vine îmi doresc să fiu cât mai blândă cu mine şi cu ceilalţi, tocmai pentru că ştiu cum tendinţa va fi de a (auto)critica, a simţi că e de datoria mea să fiu perfectă (inteligentă, muncitoare, spirituală sau mai ştiu eu cum) sau să rezolv problemele altora, apoi de a mă frustra când nu reuşesc.

    Reminder pentru perioada Fecioarei: suntem de ajuns, chiar aici şi acum, fie că suntem în activitate sau nu. Munca, învăţarea sunt mai frumoase dacă scoatem presiunea din ele. Avem deja ceea ce căutăm.

    Reminder 2: Nu e de datoria noastră să rezolvăm problemele nimănui sau să-l aducem pe “calea cea bună”, chiar dacă (sau mai ales) e cineva apropiat- un partener, o rudă, un prieten bun. Cred că oamenii care se acceptă cu adevărat pe ei înşişi nu simt nevoia să îi schimbe pe ceilalţi, nu dau sfaturi, ci doar împărtăşesc din experienţa lor, fără aşteptarea de a fi aprobaţi sau ascultaţi. E şi ăsta un drum lung.

    Reminder 3: Natura e superbă în această perioadă, cu o voluptate blândă de sfârşit de vară. Parcă ies zânele din ascunziş, acum că s-a copt destul viaţa ❤

    Cu drag,
    Sorana