Psihologie

nouă, celor mici. scrisoare

Copiilor ai căror mame au fost triste, stresate, copleşite în timpul sarcinii, neavând cum să le ofere un spaţiu sigur în pântec, ci trimiţându-le fără voie emoţiile lor negative; copii pentru care “Mama nu se simte bine” a devenit “Întreaga lume e nesigură, neplăcută”;

Copiilor care s-au născut şi au fost aruncaţi direct într-o lume a neoanelor, a sălilor de spital, a instrumentelor medicale, a zgomotului şi a dorului de mamă, departe de atingerea ei;

Copiiilor care nu au fost mângâiaţi, atinşi, îmbrăţişaţi cât ar fi avut nevoie;

Copiilor cărora li s-a refuzat în primii trei ani de viaţă dreptul la cunoaştere, dezvoltare, explorare; a căror motivaţie, înţelepciune şi potenţial nu au fost văzute şi îngrijite;

Copiilor cărora părintele nu ştie să le spună “Nu”, care cresc cu un sentiment exagerat de îndreptăţire şi apoi sfârşesc prin a fi dezamăgiţi de lumea care nu le oferă mereu ceea ce vor;

Copiiilor ai căror mame se simt neiubite şi care îşi îndeplinesc prin copil nevoia de a fi dorite, chiar şi când acesta are nevoie de spaţiu, de libertate;

Copiilor cărora li s-au pus prea multe limite de către părinţi inhibaţi emoţional, părinţi a căror copil interior şi-a pierdut bucuria şi nu suportă să o vadă nici în exterior;

Copiilor cărora nu li s-a oferit limbajul prin care îşi pot exprima emoţiile, a căror lume interioară a rămas difuză şi nesigură dincolo de aparenţa încrederii;

Copiilor cărora li s-a negat vulnerabilitatea, cărora le-a fost spus “N-are de ce să-ţi fie frică”, “Nu ai de ce să te simţi trist”, “Ai ce mânca, ai ce pune pe tine, nu-ţi lipseşte nimic; nu ştii tu adevăratele necazuri”; copiilor cărora li s-au invalidat emoţiile de către părinţi care n-au fost nici ei învăţaţi să se asculte şi să se cunoască;

Copiilor ai căror părinţi au refuzat să le vadă depresiile, anxietăţile, problemele mentale, după ideea că “Dacă nu se vede, nu e o problemă reală”;

Copiilor ai căror părinţi au avut probleme cu furia sau cu adicţiile; copiilor care au învăţat că nu pot să se simtă niciodată în siguranţă sau să-şi spună părerea liber, pentru că părintele poate fi calm, stabil într-un moment şi instabil, defensiv, furios în următorul;

Copiilor cărora li s-a spus sau li s-a sugerat că sunt imperfecţi, urâţi, prea graşi, prea slabi şi care au absorbit cuvintele adultului, mai târziu transformate în complexe de inferioritate, probleme cu imaginea corporală, probleme de alimentaţie;

Copiilor cărora li s-a dat de înţeles că trebuie să aibă mereu note mari, să fie primii, să facă performanţă, să fie cei mai buni în ceea ce fac- o proiecţie inconştientă a părintelui care se simte nevaloros şi inutil dacă nu îşi dovedeşte valoarea prin muncă; copiilor care au devenit adulţi perfecţionişti, obsedaţi de a face, incapabili să se relaxeze, într-o cursă continuă spre a dovedi şi a-şi dovedi că nu sunt lipsiţi de valoare;

Copiilor cărora li s-a transmis că lumea e rea, periculoasă, de neîncredere; că oamenii nu vor face decât să te dezamăgească; copiilor care ajung, la fel ca şi părinţii lor, să-şi proiecteze propriul întuneric asupra celorlalţi în loc să privească în interior şi să vadă ce gânduri, ce emoţii din ei atrag o realitate care îi dezamăgeşte;

Copiilor răniţi care îşi judecă părinţii, în aşteptarea unui “Am greşit. Îmi pare rău” pe care s-ar putea să nu-l audă niciodată;

Copiilor care sunt adulţii care suntem, oameni imperfecţi născuţi din oameni imperfecţi, fără nici o vină, care au greşit din ignoranţă şi din lipsă de autocunoaştere, din umanitate şi din iubire-

 

Să fim acum adulţi şi să înţelegem copiii care am fost şi care suntem; să înţelegem că şi părinţii noştri sunt oameni care au făcut tot ce au putut cu ce au avut la dispoziţie, cel mai adesea cu intenţii pure; să ne îmbrăţişăm copilul interior rănit şi să-l întrebăm ce are nevoie;

Să recunoaştem ce ne-a lipsit şi să ne oferim singuri limite, încurajări, încredere (arhetipul tatălui interior) şi îngrijire, validare emoţională, înţelegere (arhetipul mamei interioare), ca să nu le mai aşteptăm încontinuu de la părinţii reali, de la partener, de la prieteni, de la societate, în încercarea de a umple un gol care nu poate fi umplut total din exterior, ci doar vindecat prin iubire;

Să mergem pe un drum mai asumat, în propriul ritm; un drum unde nu-şi mai au locul blamarea celorlalţi sau învinovăţirea de sine, ci doar aceeaşi Viaţă care a ales să se manifeste prin fiinţa noastră- simultan o încununare a generaţiilor trecute şi o promisiune a unui altfel de viitor.

Photo by Alex Powell from Pexels

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *